Simpson pe toate canalele? Asta cum s-ar putea numi? Cum rămâne şi cu melodia Beatleşilor? Am putea vorbi despre un soi de telechinezie dacă muzica ar fi venit din coardele pianului… dar mi-ai spus că nu a fost aşa.

— Şi ce urmează acum? îl întrebă Lucy. La ce trebuie să fim atenţi?

— Nu ştiu. Nu există nicio metodă predictivă pe care s-o putem folosi în situaţia aceasta. Problema cu fenomenele psihice este că nu există un domeniu care să le studieze temeinic. E prea multă şarlatanie şi sunt prea mulţi oameni duşi cu capul care se pretind a fi cercetători.

— Într-un cuvânt, nu ne poţi spune ce să facem, murmură Lucy.

John zâmbi.

— Nici vorbă. Vă pot spune exact ce anume să faceţi: continuaţi să o iubiţi la fel de mult. Dacă nepotul meu are dreptate – trebuie să ţineţi cont că: unu, n-are decât şaptesprezece ani, şi doi, îşi întemeiază concluziile pe informaţii neconfirmate –, înseamnă că veţi tot vedea asemenea lucruri bizare până când va atinge vârsta adolescenţei. Unele din ele s-ar putea să fie foarte bizare. Dar, pe la treisprezece, paisprezece ani, toată povestea va atinge un vârf şi de acolo va începe să descrească. Pe la douăzeci de ani probabil că fenomenele pe care le generează vor fi neglijabile.

Zâmbi şi mai larg.

De un lucru sunt însă sigur: toată viaţa va fi o jucătoare nemaipomenită de poker.

— Şi dacă începe să vadă morţi, aşa cum vedea puştiul ăla din film? întrebă Lucy. Ce ne facem atunci?

— Atunci, probabil că veţi avea dovada că există viaţă după moarte. Între timp, totuşi, nu vă apucaţi să vedeţi probleme acolo unde ele nu există. Şi nu vorbiţi despre asta, bine?

— Sigur că nu, spuse Lucy, schiţând şi ea un zâmbet stins, prea puţin încrezător, deoarece îşi mâncase tot rujul de pe buze. Ultimul lucru pe care ni-l dorim e să ne vedem copilul pe coperta de la Inside View{27}.

— Slavă Domnului că niciunul din ceilalţi părinţi n-a văzut povestea aia cu lingurile, zise şi David.

— Dar vreau să vă pun o întrebare, continuă John. Voi credeţi că ea îşi dă seama cât de specială este?

Cei doi soţi schimbară o privire nedumerită.

— Nu… nu cred, răspunse Lucy în cele din urmă. Deşi, după episodul cu lingurile… am cam făcut ceva tevatură pe tema aia.

— O tevatură în minţile voastre, zise John. Probabil nu şi într-a ei. A plâns puţin şi după aia s-a dus râzând la ceilalţi copii. N-aţi ţipat, n-aţi certat-o, nu i-aţi tras o palmă la poponeţ, n-aţi făcut-o de râs în faţa musafirilor. Sfatul meu este să uitaţi ce s-a întâmplat şi să vă vedeţi de viaţă. Când va fi suficient de mare să înţeleagă, o s-o puteţi avertiza să nu facă scamatoriile astea la şcoală. Purtaţi-vă cu ea ca şi cum ar fi un copil normal, pentru că, în mare parte, asta şi este. În regulă?

— În regulă, spuse David. Oricum, nu-i ca şi cum ar face pete ori s-ar umfla ori ar avea un al treilea ochi.

— O, dar are, interveni Lucy, gândindu-se la căiţă. Are un al treilea ochi, nu-i nicio îndoială în privinţa asta. Nu-l putem vedea, dar îl are.

John se ridică de la birou.

— Dacă vreţi, am să-l rog pe nepotul meu să printeze toate informaţiile pe care le-a găsit şi vi le voi trimite.

— Da, eu vreau, zise David. Îmi doresc foarte mult să le citesc. Cred că şi draga de Momo şi-ar dori să le aibă.

Strâmbă puţintel din nas când spuse cuvintele acestea, iar Lucy observă şi se încruntă.

— Până una-alta, vă urez să vă bucuraţi de fetiţa voastră, le spuse John. Din câte mi-am putut da eu seama, este o copilă foarte simpatică. O să treceţi voi şi de asta.

Şi o vreme, soţii Stone chiar au crezut că doctorul a avut dreptate.

IV

AM NEVOIE DE TINE, DOCTORE SLEEP!

1

Ianuarie 2007. Radiatorul lui Dan funcţiona la capacitate maximă, dar camera din turnul Căminului Rivington era tot îngheţată. Un viscol puternic, cu vânturi de optzeci de kilometri la oră, coborâse din munţi şi aşternuse peste oraşul adormit un strat de zăpadă care creştea cu câte zece centimetri la fiecare oră. În după-amiaza zilei următoare, când viscolul se mai calmase, troienele de zăpadă din laturile estice şi nordice ale clădirilor de pe Cranmore Avenue măsurau peste patru metri înălţime.

Pe Dan nu-l deranja frigul; cuibărit sub două cuverturi din lână, se simţea ca în Sahara. Dar vântul reuşise să-şi facă drum în mintea lui, aşa cum reuşise să se strecoare printre canaturile ferestrelor şi pe sub pragurile uşilor din acest vechi conac victorian ce-i devenise casă. În vis, îl auzea cum urlă în jurul hotelului unde îşi petrecuse o iarnă demult, în copilărie. În vis, el era băieţelul acela.

Se află la etajul al doilea al Hotelului Overlook. Mami doarme şi Tati e la subsol. Se uită pe ziarele vechi de acolo. Se DOCUMENTEAZĂ. DOCUMENTAREA este pentru cartea pe care are de gând s-o scrie. Danny n-ar trebui să se afle aici şi n-ar trebui să ţină strâns şperaclul în pumn, dar nu a fost capabil să se ţină deoparte. Chiar acum se uită ţintă la un furtun de incendiu agăţat într-un cui din perete. Încolăcit de mai multe ori. Şi seamănă cu un şarpe cu capul din alamă. Un şarpe care doarme. Fireşte că nu-i şarpe – e făcut din pânză, nu din solzi –, dar pe bune că seamănă cu un şarpe.

Uneori chiar este.

— Hai, mă, îi şopteşte el în vis.

Tremură de groază, dar ceva îl îmboldeşte să continue. Şi de ce? Pentru