— Hai, mă, să te văd! Muşcă-mă! Nu poţi, nu? Păi, îţi zic eu de ce nu poţi: pentru că nu eşti decât un FURTUN tâmpit, uite de-aia!

Şi vede cum capul furtunului tâmpit se mişcă şi, dintr-odată, în loc să se uite la el din lateral, ca până atunci, Danny se pomeneşte că se holbează în deschizătura lui. Ori în gura lui căscată. Sub gaura aceea neagră apare o picătură de lichid care se alungeşte. În ea îşi vede reflectaţi propriii ochi mari de spaimă.

Picătură de apă ori de otravă?

Şarpe ori furtun?

Cine ştie, dragul meu Amirc, Amirc, dragul meu? Cine ştie?

Zbârnâie la el şi, din inima-i înnebunită, groaza îi sare în gât, aproape sufocându-l. Numai şerpii cu clopoţei zbârnâie aşa.

Acum capul şarpelui-furtun se rostogoleşte de pe colacul din pânză pe care stătuse până atunci şi cade pe covorul de pe jos cu un bufnet surd. Zbârnâie iarăşi şi Danny ştie că ar trebui să plece de acolo, ca să nu se repeadă la el şi să-l muşte, dar a îngheţat de spaimă şi nu se poate mişca şi şarpele-furtun zbârnâie…

— Trezeşte-te, Danny!

E vocea lui Tony. Tony, care îl strigă de undeva.

— Trezeşte-te, trezeşte-te!

Dar nu se mai poate trezi, aşa cum nu se mai poate mişca, pentru că acesta este Hotelul Overlook şi zăpada i-a blocat înăuntru şi totul este altfel acum. Furtunurile se transformă în şerpi, femeile moarte deschid ochii, iar tatăl lui… o, Doamne Dumnezeule, TREBUIE SĂ IEŞIM DE AICI PENTRU CĂ TATĂL MEU A ÎNNEBUNIT.

Şarpele cu clopoţei zbârnâie. Şi zbârnâie. Şi…

Dan auzi urletul vântului, dar nu în jurul Hotelului Overlook. Nu, vântul urla în jurul turnului Căminului Rivington. Auzi şi fulgi de zăpadă lovind în geamul dinspre nord. Suna ca nisipul aruncat pe sticlă. Şi auzi bâzâitul grav al interfonului.

Dădu cuverturile la o parte şi coborî din pat, strâmbându-se când tălpile lui încălzite intrară în contact cu duşumeaua rece. Traversă încăperea, străduindu-se să meargă doar pe vârfuri. Aprinse lampa de pe birou şi expiră cu gura deschisă. Nu se vedeau aburii respiraţiei, dar şi cu radiatorul încins la maxim, temperatura de acolo trebuia să fie pe undeva în jur de zece grade.

Bâzzz.

Apăsă butonul interfonului şi spuse:

— Eu sunt eu. Tu cine eşti?

— Claudette. Cred că ai un pacient, doctore.

— Doamna Winnick?

Era aproape convins că despre ea era vorba, iar asta însemna că trebuie să-şi pună hanoracul pe el, pentru că Vera Winnick era internată în Rivington Doi, iar în galeria acoperită care ducea la clădire era frig de crăpau pietrele. Sau cum s-o mai zice. De o săptămână viaţa Verei atârna de un fir de păr; femeia era în comă şi avea perioade lungi de apnee. În plus, era un fapt dovedit că bătrânii grav bolnavi obişnuiau să aleagă asemenea nopţi cumplite pentru a pleca dintre cei vii. Cam pe la patru dimineaţa. Dan se uită la ceas: trei şi douăzeci. Suficient cât să se încadreze în statisticile oficiale.

Claudette Albertson spuse ceva ce-l luă prin surprindere:

— Nu. Domnul Hayes, de la primul etaj de aici.

— Eşti sigură?

Dan jucase o partidă de şah cu Charlie Hayes chiar în acea după-amiază, iar bătrânul i se păruse vesel-cintezoi pentru un bolnav de leucemie mielocitară acută.

— Nu sunt deloc sigură, dar Azzie e la el. Şi ştii ce zici tu.

El zicea că Azzie nu se înşela niciodată şi îşi baza această concluzie pe experienţele celor aproape şase ani de când lucra la azil. Azreel obişnuia să se plimbe nestingherit prin toate cele trei clădiri ale complexului Rivington, îşi petrecea după-amiezile încolăcit pe o canapea din sala de recreere, dar îl puteai întâlni şi tolănit pe una din mesele de joc – foarte posibil alături de un joc de puzzle făcut doar pe jumătate –, aidoma unei etole aruncate neglijent acolo de o cucoană elegantă. Se părea că era îndrăgit de toţi locatarii căminului (iar dacă existaseră obiecţii faţă de prezenţa unei pisici, acestea nu ajunseseră la urechile lui Dan), iar Azzie îi îndrăgea şi el. Se mai întâmpla să sară pe genunchii vreunui bătrân pe jumătate mort… dar foarte uşor, parcă având grijă să nu-i facă rău. Fapt absolut remarcabil dacă te gândeai la greutatea lui. Azzie avea aproape şase kilograme.

Motanul nu stătea multă vreme într-un singur loc, cu excepţia perioadelor când îşi făcea somnul de după-amiază: era un plimbăreţ, trebuia să ajungă în multe locuri, trebuia să vadă o grămadă de oameni, avea o mulţime de lucruri de făcut. („Cotoiul ăsta-i un simpatic fără pereche”, îi spusese odată Claudette lui Danny.) Îl puteai întâlni la baie, unde se relaxa la căldură şi îşi lingea lăbuţele. Ori în Sala de Gimnastică, unde se odihnea pe vreunul din instrumentele acelea de tortură. Ori pe o targă abandonată undeva, privind în gol la lucrurile acelea pe care doar pisicile le pot vedea. Uneori îl vedeai cum merge tiptil pe peluza din spatele clădirii, cu urechile date pe spate şi lipite de