ţeastă, întruchipare perfectă a spiritului prădător al felinelor, dar, dacă prindea vreo pasăre sau vreo veveriţă fălcoasă, îşi ducea victima într-una dintre curţile din vecini şi doar acolo o făcea bucăţi.

Sala de recreere era descuiată zi şi noapte, dar Azzie nu intra decât rareori acolo dacă televizorul era stins, iar locatarii se duseseră în camerele lor. Când seara trecea şi venea noaptea, încetinind pulsul Căminului Rivington, Azzie devenea neliniştit şi patrula pe coridoarele căminului ca o santinelă la graniţa cu teritoriul inamic. Şi, dacă se micşorau şi luminile, nici nu-l puteai observa dacă nu ştiai exact unde să te uiţi, căci blana lui cenuşie îl ajuta să se facă una cu umbrele.

Dar niciodată nu intra în camerele oaspeţilor, decât dacă unul dintre aceştia era pe moarte.

Şi atunci, ori se strecura înăuntru (dacă uşa nu era închisă), ori stătea afară, cu coada încolăcită în jurul picioarelor, cerând voie să între, cu miorlăieli prelungi, grave şi politicoase. Iar atunci când i se deschidea uşa, sărea pe patul oaspetelui (în Căminul Rivington erau doar oaspeţi, niciodată pacienţi), se instala confortabil acolo şi începea să toarcă. Dacă se întâmpla cumva ca persoana respectivă să fie trează, el – sau ea – mângâiau motanul. Deocamdată lui Dan nu-i ajunsese la ureche că ar fi cerut cineva ca Azzie să fie dat afară. Parcă ştiau toţi că le era prieten.

— Care doctor e de gardă? întrebă Dan.

— Tu, veni răspunsul prompt al lui Claudette.

— Ştii ce-am vrut să zic. Doctor adevărat.

— Emerson, dar când l-am sunat la spital, cucoana de acolo mi-a zis să nu fiu ridicolă. Cică totu-i înzăpezit de la Berlin la Manchester. Şi că până şi plugurile aşteaptă să se lumineze de zi, mai puţin alea de pe autostradă.

— Am înţeles, spuse Dan. Vin acum.

3

După ce trecuse ceva vreme de când se angajase la cămin, Dan înţelesese că exista acolo o clasificare socială chiar şi pentru muribunzi. Camerele oaspeţilor din clădirea principală erau mai spaţioase şi – evident – mai scumpe decât cele din Rivington Unu şi Doi. În conacul victorian, unde odinioară trăise Helen Rivington şi unde îşi scrisese romanele, camerele se chemau „apartamente” şi purtau numele unor locuitori faimoşi ai statului New Hampshire. Charlie Hayes stătea în camera Alan Shepard{28}. Ca să ajungă acolo, Dan trebuia să treacă pe lângă chioşcul cu gustări de la piciorul scărilor, unde erau câteva automate şi scaune din plastic. Pe unul dintre acestea stătea tolănit Fred Carling, molfăind cu spor biscuiţi cu arahide şi răsfoind o ediţie veche a revistei Popular Mechanics. Carling era unul dintre cei trei infirmieri din schimbul de noapte. Ceilalţi doi intrau de zi de două ori pe lună; Carling niciodată. Autoproclamat pasăre de noapte, individul cu pricina era un lingău aproape obez. Probabil că în trecut făcuse parte dintr-o bandă de motociclişti, pentru că mânecile suflecate îi descopereau încâlceala de tatuaje de pe braţe.

— Ie-te-te cine ne onorează cu prezenţa! exclamă el. Danny-băieţel! Sau eşti ingogonito în noaptea asta?

Dan încă nu se trezise complet şi n-avea absolut niciun chef de miştouri.

— Ce poţi să-mi spui despre domnul Hayes?

— Ni’ca, decât că-i mâţa la el, şi asta vrea să zică că o să sufle-n lampă cât de curând.

— N-are hemoragie?

Uriaşul ridică din umeri.

— Mda, niţică pe la nas. Am vârât prosoapele cu sânge într-o pungă de ciumă, exact aşa cum trebe. Le-am dus în Spălătoria A, dacă vrei să mă verifici.

Dan se gândi să întrebe cum de o hemoragie nazală la care se folosiseră mai multe prosoape putea fi caracterizată cu adjectivul „niţică”, dar decise s-o lase baltă. Carling era un bou nesimţit şi Dan nu putea pricepe în ruptul capului cum căpătase slujba de aici – chiar dacă nu lucra decât în schimbul de noapte când majoritatea locatarilor fie dormeau, fie încercau să facă cât mai puţină gălăgie ca să nu-i deranjeze pe ceilalţi. Bănuia că pe pile. În fond, aşa mergeau lucrurile. Oare propriul său tată nu trăsese nişte sfori ca să capete acea ultimă slujbă, cea de îngrijitor la Hotelul Overlook? Poate acesta nu era cel mai bun exemplu că în viaţa asta reuşeşti să-ţi găseşti de lucru numai dacă cunoşti pe cine trebuie, dar comparaţia părea sugestivă.

— O noapte plăcută îţi doresc, doctore Sooomnic, strigă Carling în urma lui, fără să încerce să-şi coboare vocea.

În oficiul infirmierelor, Claudette completa fişele, în vreme ce Janice Barker se uita la un televizor mic, cu sonorul dat la minimum. Tocmai se difuza una din reclamele acelea plicticoase, în schimb interminabile, la un anume medicament pentru curăţarea colonului, dar Jan o urmărea cu ochii mari şi gura întredeschisă. Când Dan bătu uşor cu degetele în birou, femeia tresări puternic şi el îşi dădu seama că nu se uitase fascinată la ecran, ci că fusese pe jumătate adormită.

— Poate vreuna din voi să-mi spună ceva concret despre Charlie? Carling habar n-are de capul lui.

Claudette se uită în lungul coridorului, vrând să se asigure că Fred Carling nu se afla pe aproape, şi spuse pe un ton scăzut:

— Tipu-i la fel de inutil ca ţâţele pe un taur. Tot mai sper c-o să-l dea afară.

Şi Dan spera, dar îşi ţinea părerile pentru sine. Descoperise în ultima vreme că abstinenţa avea efecte realmente miraculoase asupra capacităţii omului de a fi discret.

— Am trecut pe la el acum vreo cincisprezece minute, răspunse Jan. Îi controlăm foarte des atunci când vine în vizită domnul Pisoiaş.

— De câtă vreme-i Azzie înăuntru?

— Mieuna în faţa uşii când am intrat noi de gardă la miezul nopţii, zise Claudette, aşa că i-am deschis-o. S-a dus drept la pat şi a sărit pe el. Ştii doar cum face. De atunci am vrut să te chem, dar Charlie era treaz şi răspundea la stimuli. Când i-am zis eu „bună”, m-a salutat şi el imediat şi după aia a început să-l mângâie pe Azzie. Aşa că mi-am zis că-i mai bine să aştept. Cam după o oră a făcut hemoragia nazală. L-a curăţat Fred. Nimic nu ştie omul ăsta. A trebuit să-i spun eu să pună prosoapele într-o pungă de ciumă.

Aşa botezase personalul sacii din plastic dizolvabil în care ţineau hainele,