aşternuturile şi prosoapele contaminate cu diverse secreţii sau ţesuturi ale organismului. La nivelul statului se dăduse o reglementare în acest sens, sperându-se că astfel va fi limitată răspândirea agenţilor patogeni transmisibili prin sânge.

— Dormea acum patruzeci, cincizeci de minute, când am trecut iar să-l văd, spuse Jan. L-am scuturat puţin ca să-l trezesc. Şi când a deschis ochii am văzut că erau complet congestionaţi.

— Şi atunci i-am dat telefon lui Emerson, interveni Claudette. Şi după ce fata de la spital mi-a zis să-mi iau gândul, te-am chemat pe tine. Te duci la el?

— Da.

— Baftă, îi ură Jan. Sună dacă ai nevoie de ceva.

— Bine. De ce te uitai la reclama cu medicamentul pentru colon, Jannie? Sau e o întrebare prea intimă?

Femeia căscă.

— La ora asta nu se difuzează decât chestia asta cu colonul şi un reportaj publicitar despre Sutienele Ahh. Or, ţâţier am.

4

Uşa apartamentului Alan Shepard era pe jumătate deschisă, dar Dan tot ciocăni în ea. Nu-i răspunse nimeni, aşa că o deschise cu totul. Cineva (probabil una dintre infirmiere; aproape sigur nu fusese Fred Carling) ridicase patul o idee. Pătura era trasă până pe pieptul lui Charlie Hayes. Bătrânul avea nouăzeci şi unu de ani, era dureros de slab şi atât de palid, încât parcă nici nu era acolo. Dan rămase absolut nemişcat treizeci de secunde ca să se asigure că bluza de pijama a lui Charlie se mişca în ritmul respiraţiei, încolăcit lângă umflătura de-abia desluşită făcută în aşternuturi de bazinul împuţinat al bătrânului, Azzie îl scruta pe Dan cu ochii aceia enigmatici ai lui.

— Domnule Hayes? Charlie?

Ochii bătrânului rămaseră închişi. Pleoapele erau vineţii. Pielea de dedesubt era mai închisă la culoare, un fel de negru-purpuriu. Când ajunse chiar lângă pat, Dan observă şi altceva: câte o crustă de sânge închegat sub fiecare nară şi într-un colţ al gurii zbârcite.

Dan intră în baie, luă un prosop de faţă, îl udă cu puţină apă călduţă, îl stoarse. Când reveni la patul lui Charlie, Azzie se sculă şi, cu mişcări unduitoare, trecu în cealaltă parte a bătrânului, făcându-i loc să se aşeze. Aşternuturile purtau căldura trupului de motan. Foarte delicat, Dan curăţă sângele de sub nasul lui Charlie. Când îl ştergea la gură, Charlie deschise ochii.

— Dan. Tu eşti? Văd ca prin ceaţă.

Prin sânge, de fapt.

— Cum te mai simţi, Charlie? Ai dureri? Dacă da, o chem pe Claudette să-ţi dea o pastilă.

— Nu mă doare nimic, răspunse Charlie, uitându-se la Azzie, apoi din nou la Dan. Ştiu de ce a venit. Ştiu de ce ai venit şi tu.

— Eu am venit pentru că m-a trezit vântul din somn. Iar Azzie probabil că a căutat compania cuiva. Ştii că pisicile sunt animale nocturne.

Dan ridică mâneca pijamalei ca să ia pulsul bătrânului şi descoperi patru vânătăi urâte aliniate pe braţul atrofiat. Bolnavii de leucemie în fază terminală se învineţesc dacă doar respiri asupra lor, sigur că da, însă acestea erau urme de degete, iar Dan ştia foarte bine de unde veniseră. Pentru că renunţase la băutură, reuşea să-şi ţină mult mai bine temperamentul în frâu, dar accesele vechi de furie îl pândeau de undeva, dinlăuntrul lui, la fel ca pofta ocazională de a bea un pahar.

Carling, nenorocitule. Nu ţi-a convenit că nu s-a putut mişca suficient de repede? Sau te-au apucat dracii la gândul că trebuie să cureţi urmele unei hemoragii nazale, când tot ce voiai era să stai cu cracii-n sus, să te uiţi pe afurisita aia de revistă şi să-ţi mănânci porcăriile alea de biscuiţi galbeni?

Încercă să nu arate ce simţea, dar Azzie păru a-i fi sesizat dispoziţia şi scoase un mieunat mic şi neliniştit. În alte împrejurări, Dan l-ar fi întrebat pe bătrân despre vânătăi, însă acum avea chestiuni mai urgente de rezolvat. Încă o dată Azzie avusese dreptate. Doar ce-l atinsese pe Charlie şi îşi dăduse seama că aşa era.

— Mi-e cam frică, îţi spun, zise bătrânul.

Până şi geamătul înăbuşit al vântului de afară era mai puternic decât vocea aceasta, aproape şoptită.

— N-am crezut c-o să-mi fie, dar îmi e.

— Nu ai de ce să te temi.

În loc să-i ia pulsul – nu mai avea niciun rost –, îi prinse una din mâini într-ale sale. Îi văzu pe gemenii lui Charlie, la vârsta de patru ani, dându-se în leagăne. O văzu pe soţia lui Charlie trăgând jaluzelele din dormitor, îmbrăcată doar în furoul din dantelă belgiană pe care i-l dăruise el la prima aniversare a căsătoriei; văzu cum părul strâns în coadă de cal îi mângâie umărul când se întoarce să se uite la el, cu chipul luminat de un surâs care spunea da. Văzu un tractor Farmall cu o umbrelă în dungi deasupra scaunului. În nări îi veni miros de şuncă şi îl auzi pe Frank Sinatra cântând „Come Fly with Me” dintr-un radio Motorola crăpat, aşezat pe o măsuţă de lucru plină cu scule. Văzu un capac de roată, plin cu apă de ploaie, în care se reflectă un hambar roşu. Simţi gust de coacăze şi spintecă o căprioară vânată şi pescui într-un lac vălurit de ploaia fină de toamnă. Avea şaizeci de ani şi dansa cu soţia lui în sala Legiunii Veteranilor Americani. Avea treizeci de ani şi tăia lemne. Avea cinci ani şi purta pantaloni scurţi şi trăgea după el un cărucior roşu. Apoi imaginile se amestecară, devenind neclare, aşa cum neclare sunt şi cărţile dintr-un pachet amestecat de mâinile unui expert. Şi vântul aducea zăpadă din munţi, iar aici se aşternuse tăcerea vegheată de ochii solemni ai lui Azzie. În momente ca acestea, Dan ştia care era menirea lui pe lume. În momente ca acestea, nu regreta nimic din durerile şi amărăciunile şi supărările şi ororile trecute, pentru că ele îl aduseseră aici, în această încăpere, în noaptea aceasta, când vântul urla pe afară. Charlie Hayes ajunsese la hotar.

— Nu mi-e teamă de iad. Am avut o viaţă decentă şi oricum nu cred că iadul există. Mi-e teamă