Se chinui să-şi recapete respiraţia. O lacrimă de sânge se aduna în colţul ochiului drept.

— N-a fost nimic înainte de viaţă, cu toţii ştim asta, aşa că nu ar fi logic să nu fie nimic nici după ea?

— Dar este, îl contrazise Dan ştergându-i faţa cu prosopul umed. Noi nu ne sfârşim niciodată cu adevărat, Charlie. Nu ştiu cum de se poate întâmpla una ca asta, nu ştiu ce înseamnă, dar ştiu că aşa este.

— Poţi să mă ajuţi să trec dincolo? Umblă vorba că îi ajuţi pe cei ca mine.

— Da. Pot să te ajut, spuse, luând şi cealaltă mână a bătrânului. Vei dormi, nimic mai mult. Şi atunci când te vei trezi – pentru că te vei trezi, crede-mă –, totul va fi mult mai bine.

— Voi fi în Rai? Asta vrei să zici?

— Nu ştiu, Charlie.

Energia era deosebit de puternică în noaptea aceasta. O simţea curgând prin mâinile lor strânse ca un curent electric şi îşi spuse că trebuie să fie blând. O parte din el sălăşluia acum în trupul acesta şubred care începuse decuplarea de la viaţă şi în simţurile degradate

(Te rog, grăbeşte-te!)

care se stingeau. Sălăşluia în mintea

(Te rog, grăbeşte-te, a venit clipa!)

care nu îşi pierduse agerimea şi care era conştientă că îşi gândeşte ultimele gânduri… ca Charlie Hayes.

Ochii injectaţi se închiseră, apoi se deschiseră din nou. Foarte lent.

— Totul e aşa cum trebuie să fie, îl linişti Dan. Nu trebuie decât să dormi. Şi somnul te va însănătoşi.

— Aşa îi zici tu?

— Da, eu îi zic somn. Şi somnul este un lucru bun.

— Să nu pleci.

— N-am să plec. Rămân cu tine.

Şi rămase. Acesta era cumplitul lui privilegiu.

Ochii lui Charlie se închiseră iarăşi. Dan îi închise şi el şi văzu o pulsaţie albastră în întunericul din spatele pleoapelor. Una… două… stop. Una… două… stop. Şi vântul gemea pe afară.

— Dormi, Charlie. Te simţi bine, dar eşti obosit şi trebuie să dormi.

— O văd pe soţia mea.

De-abia auzit.

— O vezi?

— Spune…

Şi atât. O ultimă tresărire albastră pe retina ochilor lui Dan şi o ultimă răsuflare a omului din pat. Dan deschise ochii şi aşteptă să se întâmple cel din urmă lucru. Şi, da, după doar câteva secunde, o ceaţă de un roşu mohorât se ridică din nările, gura şi ochii lui Charlie. O infirmieră bătrână din Tampa – înzestrată cam cu aceeaşi licărire ca şi Billy Freeman – numea ceaţa aceasta „duhul”. Povestea că i se întâmplase să-l vadă de multe ori.

Dan îl vedea de fiecare dată.

Se ridică şi rămase suspendat deasupra trupului bătrânului. Apoi se stinse.

Dan ridică mâneca dreaptă a pijamalei lui Charlie şi îi căută pulsul. Era doar o formalitate.

De obicei, Azzie pleca înainte de sfârşit, dar nu şi în noaptea aceasta. Se ridicase în picioare pe cuvertură, lângă şoldul lui Charlie, privind fix la uşă. Dan se întoarse, aşteptându-se să o vadă în prag pe Claudette, sau pe Jan. Dar nu era nimeni acolo.

Ba da.

— Alo?

Nimic.

— Eşti fetiţa care-mi scrie câteodată pe tablă?

Niciun răspuns. Însă cineva era cu siguranţă acolo.

— Te cheamă Abra?

Şi atunci, foarte, foarte slab, abia desluşite din cauza vântului, se auziră câteva acorduri de pian. Dan şi-ar fi putut spune că îi joacă imaginaţia feste (nu-şi dădea mereu seama de diferenţa dintre închipuiri şi strălucire) dacă nu ar fi văzut cum îi zvâcnesc urechile lui Azzie şi cum ochii lui nu părăsesc uşa goală. Da, acolo era cineva.

— Tu eşti, Abra?

Alte acorduri, apoi din nou tăcere. Mai mult decât tăcere: absenţă. Oricare i-ar fi fost numele, acum nu mai era acolo. Azzie se întinse, sări jos de pe pat şi părăsi camera fără să se uite înapoi.

Dan mai rămase puţin acolo, ascultând vântul. Apoi coborî patul, trase cearşaful peste chipul lui Charlie şi porni spre oficiul asistentelor ca să le anunţe că avusese loc un deces.

Când termină de completat actele, Dan merse până la chioşcul cu gustări. Pe vremuri s-ar fi dus până acolo în goana mare, cu pumnii încleştaţi, dar zilele acelea trecuseră de mult. Acum merse încet, respirând adânc, încercând să-şi calmeze inima şi mintea. O maximă a Alcoolicilor Anonimi spunea: „Gândeşte înainte să bei”, dar Casey K. îl învăţase în timpul tete-à-tete-urilor săptămânale să gândească înainte de a face orice. Nu te laşi de băutură ca să te tâmpeşti la cap, Danny. Gândeşte-te la asta data viitoare când asculţi ce-ţi spune gaşca aia de nasoli din capul tău.

Dar urmele alea blestemate de degete…

Carling stătea la fel de răscrăcărat pe scaun, îndopându-se acum cu bombonele Junior Mints. Schimbase Popular Mechanics cu o altă revistă pe a cărei copertă rânjea băiatul rău din cele mai noi sitcomuri.

— Domnul Hayes s-a stins, spuse Dan fără asprime.

— Nasol de el.

Fără să-şi ridice ochii din revistă.

— Da’ de-asta sunt aici, nu…

Dan ridică un picior, îl vârî pe după unul din picioarele scaunului şi trase. Scaunul se rostogoli cât colo, iar Carling ateriză pe duşumea. Cutia cu Junior Mints îi zbură din mână. Se holbă în sus la Dan, nevenindu-i să creadă că tocmai el păţise un asemenea afront.

— Am reuşit să-ţi captez atenţia?

— Futu…

Carling dădu să se adune de pe jos, dar Dan îi propti piciorul în piept şi-l ţintui lângă perete.

— Înţeleg că am reuşit. Bun. Cred că ţi-ar fi mai bine dacă n-ai încerca să te ridici. Şezi frumos pe curul tău şi ascultă ce am să-ţi spun.

Dan se aplecă şi îşi puse mâinile pe genunchi. Şi le lipi de genunchi, pentru că mâinile lui nu voiau nimic altceva decât să lovească. Şi să lovească. Şi să tot lovească. Tâmplele îi pulsau dureros. Uşurel, îşi spuse. Nu te lăsa învins.

Însă era greu.

— Dacă mai văd o singură dată urmele degetelor tale pe vreun pacient, am să le pozez şi am să le arăt doamnei Clausen şi ai să ajungi în stradă indiferent de pilele pe care le ai. Şi atunci când n-ai să mai faci parte din instituţia noastră, am să