Sprijinindu-se cu spatele de perete şi nescăpându-l din ochi pe Dan, Carling reuşi să se ridice în picioare. Era mai înalt şi avea cel puţin cincizeci de kilograme în plus faţă de Dan. Strânse pumnii.

— Hai să te văd. Acum.

— De acord, spuse Dan, dar nu aici. Oamenii încearcă să doarmă şi e şi un mort. Unul care are urmele degetelor tale pe el.

— Da’ nu i-am făcut nimica, doar i-am luat pulsul. Ştii că ăia cu leucemie se învineţesc repede.

— Sigur că ştiu, dar tu i-ai făcut rău dinadins. Nu ştiu motivul, dar ştiu că ai făcut-o.

Prin ochii mâloşi ai lui Carling trecu o licărire scurtă. Nu de ruşine, sigur că nu, Dan nu credea că individul ştie ce-i aia. Doar nelinişte la gândul că îl descoperise cineva. Şi teamă pentru că fusese prins.

— Mare sculă ce eşti tu. Doctorul Sooomnic. Zici că ţie nu-ţi pute căcatul?

— Haide afară, Fred. Habar n-ai ce bucurie îmi faci.

Iar acesta era adevărul gol-goluţ. Pentru că mai era un alt Dan înăuntrul lui. Nu chiar atât de aproape de suprafaţă cum fusese pe timpuri, dar acelaşi mizerabil iraţional, vrednic de dispreţ dintotdeauna. Cu colţul ochiului le văzu pe Claudette şi Jan în mijlocul coridorului, cu ochii înspăimântaţi şi ţinându-se una de alta.

Carling se gândi mai bine. Da, era mai mare, şi da, avea braţele mai lungi. Dar la fel de adevărat era şi că-şi ieşise din formă – prea mulţi burrito cu de toate, prea multe beri, suflu mult mai scurt decât la douăzeci de ani – şi mai era încă ceva, ceva îngrijorător pe moaca prăpăditului ăstuia costeliv. Mai văzuse expresia asta pe vremuri, pe când bătea drumurile cu tovarăşii lui din clubul de bikeri Road Saints. Anumiţi indivizi aveau circuitele defecte în cap. Şi o luau foarte repede razna. Şi când îşi pierdeau minţile o ţineau tot aşa până când nu le mai rămânea nimic. Crezuse că Torrance nu-i decât un ciudat tăcut, incapabil să zică nici măcar „du-te mai încolo” dacă-l calci pe bombeu. Dar uite că se înşelase. Identitatea lui secretă nu era Doctorul Somnic, ci Doctorul Dilimache.

După aceste reflecţii atente, Fred zise:

— N-am de gând să-mi pierd vremea cu tine.

Dan se declară de acord cu acest punct de vedere:

— Bravo. Aşa o să scăpăm amândoi de degerături. Numai ai grijă să ţii minte ce ţi-am spus. Dacă nu vrei să ajungi la spital, fă bine şi ţine-ţi mâinile acasă de acum înainte.

— Da’ cine zici c-a murit şi te-a lăsat pe tine să-mi comanzi?

— Nu ştiu, spuse Dan. Chiar că nu ştiu.

Dan se întoarse în cameră şi se culcă la loc, dar nu mai reuşi să adoarmă. De când era la Căminul Rivington făcuse în jur de cincizeci de vizite la căpătâiul muribunzilor şi nu-şi pierduse calmul. Acum însă lucrurile stăteau complet pe dos. Încă mai tremura de furie. Mintea lui lucidă detesta furtuna aceasta roşie, dar o parte mai josnică a lui o iubea. Poate că totul se reducea la o chestiune genetică şi atât; în limbaj profan: „Năravul din fire n-are lecuire”. Pentru că nu se mai atingea de băutură, permisese amintirilor vechi să iasă la suprafaţă. Unele dintre cele mai clare erau ale crizelor de furie făcute de tatăl lui. Sperase că Fred Carling va dori să se bată. Că vor ieşi amândoi în vântul şi ninsoarea de afară, unde Dan Torrance îi va administra doctoria loazei ăsteia afurisite.

Dumnezeu ştia că nu îşi dorea să semene cu tatăl lui, ale cărui perioade de abstinenţă erau petrecute cu pumnii încleştaţi şi spume la gură. Alcoolicii Anonimi ar fi trebuit să te înveţe cum să-ţi stăpâneşti furia şi, în linii mari, chiar te învăţa. Însă erau momente precum cele din noaptea aceasta, când Dan îşi dădea seama cât de şubredă era bariera dintre calm şi pierderea totală a cumpătului. Momente când simţea că este vrednic doar de dispreţ şi că nu merită decât să bea şi să bea şi să tot bea. Momente când se simţea foarte aproape de tatăl său.

Gândi: Mami.

Gândi: Bobo.

Gândi: Loazele afurisite trebuie să-şi ia doctoria. Şi tu ştii foarte bine de unde s-o cumperi, nu-i aşa? Aproape de oriunde.

Vântul se răzvrăti în rafale furioase, făcând turnul să geamă. Când se stinse, fata care-i scrisese pe tablă era acolo. Aproape că-i putea auzi respiraţia.

Scoase o mână de sub cuverturi. O clipă rămase cu ea întinsă în aerul rece, apoi simţi cum mâna fetei – micuţă, fierbinte – i-o atinge.

— Abra, şopti el. Numele tău este Abra, dar cei din jur îţi spun adesea Abby, corect?

Nu primi niciun răspuns, dar nici nu avea nevoie. Nu-i trebuia decât senzaţia de căldură pe care i-o dădea mâna aceea. Dură doar câteva secunde, suficient însă cât să-l aline. Închise ochii şi adormi.

La treizeci de kilometri depărtare, în orăşelul Anniston, Abra Stone stătea trează în pat. Mâna aceea i-o strânsese pe a ei doar câteva secunde. Apoi se transformase într-o ceaţă fină şi dispăruse. Dar fusese acolo. El fusese acolo. Îl descoperise într-un vis, iar atunci când se trezise îşi dăduse seama că visul fusese adevărat. Se afla în pragul unei uşi. Iar ce vedea în încăpere era îngrozitor şi minunat în acelaşi timp. Vedea moarte, iar moartea era înspăimântătoare. Dar vedea şi cum un om îl ajuta pe altul în cel mai greu moment al vieţii. El nu putuse să o vadă, dar pisica o văzuse. Pisica avea un nume asemănător cu al ei.

Nu m-a văzut, dar m-a simţit. Şi tocmai ce ne-am ţinut de mână. Cred că i-am fost de folos, aşa cum a fost şi el de folos celui care a murit.

Acesta era un gând bun, pozitiv. Ţinându-se strâns de el (aşa cum se ţinuse şi de mâna-nălucă), Abra se întoarse pe o parte, îşi strânse la piept