CLANUL LEGITIM

Clanul Legitim nu avea personalitate juridică, dar, dacă ar fi avut, atunci anumite comunităţi mărginaşe din Maine, Florida, Colorado şi New Mexico ar fi fost considerate „localităţi monoindustriale”. Toate firmele importante şi terenurile din oraşele acelea, în aparenţă controlate de tot felul de holdinguri, erau, în realitate, deţinute de Legitimi. Oraşele Clanului, cu nume colorate ca Dry Bend, Jerusalem’s Lot, Oree şi Sidewinder, erau refugiile lor, dar niciodată nu stăteau multă vreme în ele; Legitimii erau nomazi. Probabil că i-ai văzut şi tu atunci când ai călătorit pe vreuna din autostrăzile sau şoselele cele mai aglomerate ale Americii. Poate pe I-95 din Carolina de Sud, pe undeva pe la sud de Dillon şi la nord de Santee. Sau poate pe I-80, în Nevada, în ţinutul muntos de la vest de Draper. Sau în Georgia, în vreme ce ai trecut – foarte încet, pentru că nu voiai să ai probleme – prin binecunoscuta zonă cu radare de pe Drumul Naţional 41, lângă Tifton.

De câte ori nu te-ai pomenit în spatele vreunei rulote mătăhăloase, inhalându-i gazele de eşapament şi aşteptând nervos ocazia s-o depăşeşti? De câte ori nu ai fost obligat să te târâi cu şaizeci şi patru de kilometri la oră, când ar fi fost perfect legal să mergi cu o sută sau chiar o sută zece? Şi când, în cele din urmă, reuşeşti să ieşi din coloană şi să intri pe banda a doua, atunci – Doamne sfinte! – vezi în faţă un cârd nesfârşit de astfel de blestemăţii, maşini lungi şi greoaie, ca nişte căruţe cu coviltir, care merg cu exact cincisprezece kilometri sub limita legală de viteză, pentru că sunt conduse de nişte babalâci cu ochelari, probabil oameni în toată firea pe vremea Primului Război Mondial, cocârjaţi deasupra volanului pe care îl strâng aprig în mâini de zici că-şi închipuie că-şi vor lua zborul.

Ori poate că i-ai întâlnit în vreun popas de pe marginea autostrăzii, atunci când te-ai oprit ca să-ţi dezmorţeşti picioarele şi poate să scapi câţiva cenţi într-unul din automatele care-ţi vând biscuiţi râncezi. Pretutindeni rampele de intrare în zonele acestea de repaus se bifurcă, nu-i aşa? Maşinile normale într-una din parcări, camioanele cu gabarit depăşit şi rulotele într-alta. De obicei, locul de staţionare pentru acestea din urmă se află puţin mai departe. Acolo s-ar putea să fi văzut rulotele Legitimilor, parcate una lângă alta. Poate i-ai văzut şi pe proprietarii lor îndreptându-se spre clădirea principală – cu paşi mici şi greoi, pentru că mulţi par foarte bătrâni, iar unii dintre ei mai sunt şi al naibii de graşi –, întotdeauna în grup, întotdeauna evitându-i pe ceilalţi.

În alte dăţi se opresc la vreuna din ieşirile de pe autostradă, unde sunt din belşug benzinării, moteluri şi spelunci cu mâncare ieftină. Şi dacă se întâmplă să vezi rulotele parcate la McDonald’s ori la Burger King, atunci mergi mai departe, pentru că ştii că s-au înşirat toţi la coadă – bărbaţii, pe cap cu şepcile lor moi de golf ori cu pălăriile de pescuit cu boruri mari; femeile, cu pantaloni foarte strâmţi (cel mai adesea de culoarea cobaltului) şi cu bluze pe care sunt scrise chestii de genul: ÎNTREABĂ-MĂ CE-MI FAC NEPOŢII! ori IISUS E REGELE NOSTRU ori HOINARUL VESEL. Preferi să mergi încă un kilometru, până la Waffle House, ori Shoney’s, corect? Pentru că ştii că durează o veşnicie până se hotărăsc ce să comande şi parcă îi apucă moţăitul cu nasul în meniu şi întotdeauna cer să nu li se pună murături în hamburgeri şi sos pe chiftele. Şi întotdeauna se interesează dacă nu cumva sunt nişte obiective turistice de vizitat prin jur, când se vede cu ochiul liber că nu-i decât un orăşel de provincie cu o singură intersecţie, de unde copiii pleacă imediat ce au terminat liceul din apropiere.

Parcă nici nu-i observi, nu-i aşa? Şi de ce ai face-o? Nu sunt decât nişte Rulotangii: pensionari vârstnici şi câţiva compatrioţi mai tinerei care îşi duc traiul dezrădăcinat pe autostrăzi şi pe şoselele albastre, înnoptând în campinguri, unde lenevesc în şezlongurile lor cumpărate de la Walmart şi unde îşi fac grătarele, discutând despre investiţii şi concursuri de pescuit şi reţete de mâncare şi numai Dumnezeu ştie despre ce altceva. Ei sunt aceia care se opresc întotdeauna la târgurile de vechituri şi la talciocuri, parcându-şi afurisiţii ăia de dinozauri pe roţi bară la bară, jumătate pe acostament şi jumătate pe drum, astfel încât te vezi nevoit să încetineşti foarte mult ca să poţi să te strecori pe lângă ei. Rulotangiii sunt exact opusul bikerilor cu bărbi şi haine din piele cu ţinte pe care îi vezi uneori pe aceleaşi autostrăzi şi şosele albastre; Îngeri Blajini în loc de Îngeri Barbari.

Te enervează ca dracu’ atunci când descind în masă într-o zonă de popas şi ocupă toate toaletele; dar, după ce maţele lor nărăvaşe şi amorţite de drumul prea lung şi vârsta prea înaintată îşi fac treaba şi, în fine, apuci să te uşurezi şi tu, îi dai imediat uitării, corect? Nu-ţi atrag atenţia mai mult decât un stol de păsări înşirate pe un cablu de telegraf ori decât o cireadă de vaci care pasc pe marginea şoselei. O, desigur, te-ai putea întreba cum de-şi permit să întreţină monstruozităţile alea care înfulecă mult prea multă benzină (dar ştii că trebuie să aibă un venit fix destul de confortabil, cum altfel şi-ar putea permite să trăiască aşa), şi poate că nu vei înţelege de ce şi-ar dori cineva să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii bătând drumurile nesfârşite ale Americii de la o coastă la cealaltă, dar, în afară de asta, probabil că nu-ţi vei mai pierde nicio altă clipă gândindu-te la ei.

Şi, dacă cumva eşti unul dintre nefericiţii care şi-au pierdut un copil – nerămânând în urma lui decât o bicicletă pe maidanul din capătul străzii sau o şepcuţă într-una din tufele de pe malul unui pârâu din apropiere –, cu siguranţă că niciodată nu te-ai gândit la ei. De ce s-o fi făcut? Nu, ce