acceptaţi un compromis. Retrageţi-vă din funcţia de Ales al Oraşului. De asemenea, trebuie să se retragă şi domnul Sanders. Numiţi-o pe Andrea Grinnell, A Treia Aleasă, la conducere, şi pe Jacqueline Wettington ca reprezentantă prezidenţială în Chester’s Mill.

Surpriza îl făcu pe Big Jim să-şi piardă ultimele urme de calm.

— Omule, eşti nebun? Andi Grinnell e o toxicomană – dependentă de Oxycontin – iar femeia cealaltă, Wettington, n-are niciun neuron în drac-bumbacul ei de cap!

— Te asigur că nu e adevărat, Rennie.

Nu-i mai spunea „domnule”; Epoca Politeţei părea să fi apus.

— Wettington a fost felicitată oficial pentru că a ajutat la demascarea unei operaţiuni cu droguri ilegale la Spitalul de Sprijin Combativ Şaizeci şi Şapte, în Würzburg, Germania, şi a fost recomandată personal de un om numit Jack Reacher, cel mai dur agent care a lucrat vreodată-n mă-sa în poliţia militară, după umila mea părere.

— N-ai nici urmă de umilinţă, domnule, iar limbajul dumitale indecent nu mă încântă deloc. Eu sunt un bun creştin.

— Un creştin care vinde droguri, conform informaţiilor mele.

— Vorbe goale – n-au cum să mă atingă.

„Mai ales sub Dom”, adăugă Big Jim în sinea sa, zâmbind.

— Ai dovezi?

— Haide, Rennie, ca între noi, durii: are vreo importanţă? Domul e un eveniment de presă mai tare decât nouă-unsprezece septembrie… Şi stârneşte sentimente de simpatie. Dacă nu ne putem înţelege, am să te-mproşc cu noroi aşa de tare, încât în veci n-ai să te mai ştergi. După ce Domul va ceda, am să te-aduc în faţa unei subcomisii a Senatului, în faţa juraţilor şi-n puşcărie, îţi dau cuvântul meu. Dacă baţi în retragere, însă, scapi de toate. Îmi dau cuvântul şi-n legătură cu asta.

— După ce Domul va ceda… repetă Big Jim, meditativ. Şi când o să fie asta?

— Poate chiar mai devreme decât crezi. Plănuiesc să fiu cel dintâi care-o să intre, iar primul meu punct pe agendă va fi să-ţi pun cătuşele şi să te escortez la avionul care te va duce la Fort Leavenworth, Kansas, unde vei fi reţinut ca inculpat în procesul aflat pe rol.

Un moment, Big Jim fu amuţit de îndrăzneala ameninţării. Apoi, râse.

— Dacă într-adevăr doreşti binele oraşului, Rennie, dă-te bătut. Uită-te ce s-a întâmplat sub mandatul dumitale: şase omucideri – două la spital, azi-noapte, din câte-am înţeles – o sinucidere şi o revoltă pentru alimente. Nu eşti capabil de misiunea asta.

Mâna lui Big Jim apucă mingea de baseball, strângând-o. Carter Thibodeau îl privea încruntat, cu îngrijorare.

„Dac-ai fi aici, colonele Cox, ţi-aş da să guşti din ce i-am dat şi lui Coggins. Martor mi-e Dumnezeu că aş face-o.”

— Rennie?

— Aici sunt.

O scurtă pauză.

— Iar dumneata eşti acolo.

Altă pauză.

— Şi Domul n-o să cedeze. Cred că amândoi ştim asta. Aruncă peste el cea mai mare bombă atomică pe care-o ai, fă toate oraşele din jur nelocuibile pentru două sute de ani, omoară toţi oamenii din Chester’s Mill cu radiaţiile, dacă pătrund, şi tot n-o să cedeze.

Acum respira mai repede, dar inima-i bătea în piept regulat şi cu putere.

— Fiindcă Domul e voinţa lui Dumnezeu.

Asta credea, în adâncul sufletului. Cum credea şi că voinţa lui Dumnezeu era ca el să ia sub aripa lui acel oraş şi să-l ducă înainte, în săptămânile, lunile şi anii care urmau.

— Ce?

— Ce-ai auzit.

Ştia că miza totul, tot viitorul lui, pe existenţa Domului. Ştia că unii oameni ar fi considerat-o o nebunie. Şi mai ştia şi că acei oameni era nişte păgâni necredincioşi. Cum era şi colonelul James O. Drac-Bumbac Cox.

— Rennie, fii rezonabil. Te rog!

Lui Big Jim îi plăcu nespus acest „te rog”; îi readuse imediat buna dispoziţie.

— Hai să recapitulăm, bine, colonele Cox? Andy Sanders e şeful aici, nu eu. Deşi, evident, apreciez telefonul de curtoazie din partea unui mahăr barosan atât de sus-pus ca dumneata. Şi, deşi sunt sigur că Andy îţi va aprecia oferta de a rezolva lucrurile – prin telecomandă, cum s-ar zice –, cred că pot vorbi în numele lui, dacă-ţi spun să-ţi iei oferta şi să ţi-o bagi unde nu luminează soarele. Noi, aici, suntem singuri, şi ne vom descurca singuri.

— Eşti nebun… murmură Cox, cu uimire.

— Aşa le zic necredincioşii mereu celor religioşi. E ultima lor apărare în faţa credinţei. Suntem obişnuiţi cu aşa ceva, deci nu-ţi port pică.

Asta era o minciună.

— Pot să te întreb ceva?

— Zi!

— O să ne tăiaţi telefoanele şi computerele?

— Ţi-ar cam conveni, este?

— În niciun caz.

Altă minciună.

— Telefoanele şi Internetul rămân. La fel şi conferinţa de presă de vineri. Când ţi se vor pune câteva întrebări foarte dificile, te asigur.

— N-am să particip la nicio conferinţă de presă în viitorul previzibil, colonele. Şi nici Andy. Iar doamna Grinnell, săraca, va vorbi cam fără şir. Aşa că poţi să-ţi contramandezi…

— A, nu. În niciun caz…

Se simţea oare un zâmbet în glasul lui Cox?

— Conferinţa de presă va avea loc vineri, la amiază, ca să avem timp destul pentru a vinde alifie antihemoroidală la ştirile de seară.

— Şi cine te-aştepţi să participe din oraşul nostru?

— Toată lumea, Rennie. Absolut toată lumea. Fiindcă vom permite rudelor să vină la Dom, pe linia de demarcaţie a oraşului Motton – locul accidentului de avion în care a murit soţia domnului Sanders, dacă-ţi mai aduci aminte. Va fi prezentă şi presa, ca să înregistreze totul. O să fie ca o vizită într-o închisoare de stat, cu diferenţa că nimeni nu e vinovat de nimic. Decât, poate, dumneata.

Rennie se înfurie din nou.

— Nu poţi face asta!

— A, ba cum să nu pot?

Da, se simţea zâmbetul.

— Dumneata poţi sta în partea dumitale de Dom, ca să-mi dai cu tifla. La fel pot şi eu, în partea mea. Vizitatorii au să se alinieze şi toţi cei ce vor fi de acord au să poarte tricouri cu inscripţiile: DALE BARBARA E NEVINOVAT şi LIBERTATE PENTRU DALE BARBARA şi JAMES RENNIE SUB ACUZARE. Vor avea loc reîntâlniri emoţionante, mâini încercând să se atingă cu Domul între ele, poate chiar tentative de sărut. Va fi un subiect excelent pentru televiziune şi o propagandă la fel de excelentă. Şi, mai ales, îi va face pe oamenii din oraşul vostru să se întrebe