Glasul lui Big Jim coborî la nivelul unui mârâit gros.

— N-am să permit.

— Şi cum ai s-o împiedici? Sunt peste o mie de oameni. Nu-i poţi împuşca pe toţi.

Când vorbi din nou, tonul lui Cox era calm şi rezonabil.

— Haide, domnule Ales, s-o rezolvăm ca între oameni. Încă mai poţi scăpa basma curată. Nu e nevoie decât să predai puterea.

Big Jim îl văzu pe Junior mergând pe culoar, spre uşa din faţă, ca o stafie, în pantaloni de pijama şi papuci – dar abia dacă-l observă. Junior putea să cadă mort în hol, iar Big Jim ar fi rămas cocoşat peste birou, strângând mingea aurie de baseball într-o mână şi receptorul în cealaltă. Prin minte i se zbătea un singur gând: s-o pună la conducere pe Andrea Grinnell, cu Agenta Ţâţoance ca adjunct.

Era un banc.

Un banc prost.

— Colonele Cox, poţi să te duci în mă-ta.

Închise telefonul, se răsuci cu scaunul rotativ şi aruncă din răsputeri mingea de baseball. Lovi fotografia cu autograf de la Tiger Woods. Geamul se sparse, rama căzu pe jos, iar Carter Thibodeau, care era obişnuit să sperie oamenii, dar rareori i se întâmplase să fie el speriat, sări în picioare.

— Domnule Rennie? E totu-n regulă?

Nu arăta deloc în regulă. Pe obraji îi apăruseră pete vinete de forme neregulate. Ochii lui mici erau holbaţi, ieşind din orbitele înecate în grăsime. Vena de pe frunte îi pulsa.

— Niciodată n-au să-mi ia oraşul ăsta, şopti Big Jim.

— Sigur că nu, îi dădu dreptate Carter. Fără dumneavoastră, ne-am dus.

Aceste cuvinte îl mai liniştiră întru câtva pe Big Jim. Întinse mâna spre telefon, apoi îşi aminti că Randolph se dusese acasă să se culce. Şeful cel nou nu prea avusese timp de somn, de la începerea crizei, şi-i spusese lui Carter că intenţiona să doarmă cel puţin până la amiază. Cu atât mai bine. Oricum nu era bun de nimic.

— Carter, notează. Arată-i mesajul lui Morrison, dacă-i la poliţie în dimineaţa asta, şi pe urmă lasă-l pe biroul lui Randolph. După aia, te întorci aici.

Rămase un moment pe gânduri, încruntat.

— Şi vezi dac-a luat-o şi Junior într-acolo. A ieşit în timp ce vorbeam la telefon cu colonelul Fă-Ce-Zic-Eu. Dacă nu-i la poliţie, nu-l mai căuta, dar dacă este, ai grijă să fie totul OK.

— Sigur. Care-i mesajul?

— „Dragă şefule Randolph: Jacqueline Wettington va fi exclusă imediat din Departamentul Poliţiei Chester’s Mill.”

— Adică s-o dea afară?

— Exact!

Carter începu să noteze, în timp ce Big Jim îl aştepta cu răbdare, îşi revenise. Mai mult decât atât. O simţea.

— Şi mai adaugă: „Dragă domnule agent Morrison. Azi, când Wettington vine la serviciu, te rog s-o informezi că e eliberată din funcţie şi spune-i să-şi dea în primire dulapul. Dacă te întreabă de ce, îi spui că reorganizăm departamentul şi nu mai avem nevoie de serviciile ei.”

— „Serviciile” se scrie cu doi de i, domnule Rennie?

— Lasă ortografia. Mesajul contează.

— OK. Bine!

— Dacă mai are întrebări, poate să vină la mine.

— Am înţeles. Asta-i tot?

— Nu. Cine-o vede primul, să-i ia insigna şi pistolul. Dacă face greutăţi şi zice că pistolul e al ei, să-i dea o chitanţă şi să-i spună că-l va primi înapoi, sau contravaloarea lui, când trece criza.

Carter notă şi aceste lucruri, apoi ridică privirea.

— Ce credeţi că s-o fi-ntâmplând cu Junes, domnule Rennie?

— Nu ştiu. Doar nişte migrene, cred. Oricum, n-am timp să mă ocup de asta acum. Mă presează probleme mai importante. Ia dă-mi ăla, îi ceru el, arătând spre carnet.

Carter i-l întinse. Avea scrisul lăbărţat al unui copil de clasa a treia, dar notase totul. Rennie semnă.

Carter duse roadele eforturilor lui de secretar la departamentul de poliţie. Henry Morrison le primi cu o neîncredere soră cu revolta. Carter se uită în jur după Junior, dar băiatul nu era acolo şi nu-l văzuse nimeni. Îi ceru lui Henry să fie atent dacă apărea.

Apoi, pradă unui impuls, coborî la subsol să-l viziteze pe Barbie, care zăcea pe pat cu mâinile sub cap.

— A sunat şefu’ tău, îi zise el. Tipu’ ăla, Cox. Domnul Rennie îi zice colonelul Fă-Ce-Zic-Eu.

— Nu mă mir, replică Barbie.

— Domnul Rennie l-a băgat în mă-sa de nu s-a văzut. Şi mai ştii ceva? Amicu’ tău din armată a-nghiţit-o şi a tăcut mâlc. Ce zici de-asta?

— Nici asta nu mă surprinde, răspunse Barbie, fără să-şi ia privirea din tavan; era calm – enervant de calm. Carter, te-ai gândit unde-au s-ajungă toate astea? Ai încercat să le priveşti pe termen lung?

— Nu e niciun termen lung, Baaarbie. Nu mai este.

Barbie continua să se uite spre tavan, cu un zâmbet vag arcuindu-i colţurile gurii. Ca şi cum ar fi ştiut ceva ce lui Carter îi scăpa. Îi venea să descuie uşa celulei şi să-l trosnească pe căcănar peste felinare. Apoi îşi aminti ce se întâmplase în parcarea de la Dipper’s. Să vedem dacă Barbara era în stare să bată şi-un pluton de execuţie, cu trucurile lui necurate. Să-ncerce, numai.

— Ne mai vedem noi, Baaarbie.

— Cu siguranţă, spuse Barbie, tot fără a-l învrednici cu vreo privire. Oraşul ăsta-i mic, fiule, echipa suntem toţi.

10

Când se auzi soneria de la uşa casei parohiale, Piper Libby era încă în tricoul Bruins şi şortul care-i serveau drept pijama.

Deschise uşa, presupunând că vizitatoarea era Helen Roux, venită cu o oră mai devreme de zece, când o programase ca să discute despre aranjamentele pentru funeraliile şi înmormântarea Georgiei. Afară însă era Jackie Wettington, în uniformă, dar fără insignă pe sânul stâng şi fără pistol la şold. Arăta năucită.

— Jackie? Ce s-a întâmplat?

— M-au dat afară. Nemernicul ăla mi-o cocea de la petrecerea de Crăciun, la poliţie, când a-ncercat să mă pipăie şi i-am dat una peste mână, dar mă îndoiesc că asta a fost cauza – sau numai asta…

— Intră, o pofti Piper. Am găsit o mică plită cu gaze – de la pastorul dinaintea mea, cred – într-un dulap din cămară şi, mare minune, merge. Te-ar tenta o ceaşcă de ceai fierbinte?

— Minunat, răspunse Jackie, cu lacrimile începând să-i şiroiască pe obraji. Şi le şterse, aproape cu furie.

Piper o conduse în bucătărie şi aprinse micul aragaz Brinkman cu un singur ochi, pentru camping, de