— Şi acum, povesteşte-mi!

Jackie îi spuse totul, neuitând să includă şi părerile de rău ale lui Henry Morrison, care fuseseră stângace, dar sincere.

— Partea asta mi-a zis-o în şoaptă, spuse ea, luând ceaşca oferită de Piper. Acuma acolo-i ca la Gestapo, naibii. Scuză-mi limbajul.

Piper făcu un gest nepăsător.

— Henry zice că, dacă protestez, la întrunirea municipală de mâine, nu voi face decât să înrăutăţesc situaţia – Rennie va scoate mai multe acuzaţii de incompetenţă falsificate. Probabil are dreptate. Dar cel mai incompetent din departament, în dimineaţa asta, e cel care dă ordinele. Cât despre Rennie… el umple poliţia cu agenţi care au să-i fie loiali în cazul unui protest organizat la adresa felului în care procedează.

— Normal, remarcă Piper.

— Cei mai mulţi dintre noii angajaţi sunt prea tineri ca să-şi cumpere legal o bere, dar poartă arme. M-am gândit să-i spun lui Henry că el va fi următorul care o să zboare – comenta felul cum conduce Randolph departamentul şi, bineînţeles, lingăii au să dea raportul –, dar i-am citit pe faţă că o ştie deja.

— Vrei să mă duc să vorbesc cu Rennie?

— N-ar folosi la nimic. De fapt, nici nu-mi pare rău c-am ieşit din combinaţie, dar nu suport să fiu concediată. Marea problemă e c-am să arăt foarte potrivită pentru ceea ce-o să se întâmple mâine-seară. Poate va trebui să dispar împreună cu Barbie – presupunând că putem găsi un loc în care să dispărem.

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti.

— Ştiu, dar am să-ţi spun. Şi de-aici încolo încep riscurile. Dacă nu ţii pentru tine ce-o să auzi, voi ajunge şi eu în Cuibar. Poate chiar am să stau lângă Barbara, când Rennie şi-o alinia plutonul de execuţie.

Piper o privi cu gravitate.

— Mai avem patruzeci şi cinci de minute până s-apară mama Georgiei Roux. Îţi ajunge timpul ca să-mi spui tot ce ai de spus?

— Cât cuprinde.

Jackie începu cu examinarea cadavrelor de la salonul de pompe funebre. Descrise urmele de cusături de pe faţa lui Coggins şi mingea aurie de baseball pe care o văzuse Rusty. Apoi, trase adânc aer în piept şi vorbi despre planul ei de a-l scoate pe Barbie din arest în timpul şedinţei orăşeneşti speciale din seara următoare.

— Deşi n-am idee unde-o să-l ducem, dacă reuşim să-l scoatem.

Sorbi din ceai.

— Deci ce zici?

— Că mai vreau o ceaşcă. Tu?

— Mi-a ajuns, mulţumesc.

De lângă bufet, Piper spuse:

— Ceea ce plănuieşti e îngrozitor de periculos – mă îndoiesc că mai e nevoie să-ţi spun –, dar s-ar putea să nu existe altă cale de a salva viaţa unui om nevinovat. N-am crezut nicio clipă că Dale Barbara a comise acele crime, iar după propria mea confruntare cu forţele noastre locale de aplicare a legii, ideea că l-ar executa ca să nu poată prelua puterea nu mă mai prea surprinde.

Şi continuă, urmărind, fără să ştie, acelaşi raţionament cu al lui Barbie:

— Rennie nu priveşte lucrurile pe termen lung şi nici poliţiştii n-o fac. Nu-i interesează decât cine-i şeful şandramalei. Un asemenea mod de gândire nu poate duce decât direct la dezastru.

Reveni la masă.

— Ştiam aproape din ziua când am venit aici să preiau parohia – a fost ambiţia mea încă din copilărie –, ştiam că Jim Rennie era un monstru în embrion. Acum, dacă-mi ierţi formularea prea melodramatică, monstrul s-a trezit la viaţă.

— Slavă Domnului, răspunse Jackie.

— Slavă Domnului că s-a trezit monstrul? zâmbi Piper, ridicând din sprâncene.

— Nu! Slavă Domnului că am clarificat-o pe asta.

— Mai urmează, nu-i aşa?

— Da. Doar dacă vrei să te implici.

— Iubito, sunt implicată deja. Dacă tu ai putea fi închisă pentru conspiraţie, eu aş fi pentru că am ascultat şi n-am raportat. De-acum, suntem „terorişti crescuţi la sân”, cum le place ălora de la guvern să zică.

Jackie acceptă ideea într-o tăcere mohorâtă.

— Nu e vorba numai de eliberarea lui Dale Barbara, aşa-i? Vrei să organizezi o mişcare de rezistenţă activă.

— Cred că da, recunoscu Jackie, cu un mic hohot de râs neputincios. După şase ani în Armata Statelor Unite, în veci nu m-aş fi aşteptat – mereu am fost genul „pentru ţară, la bine şi la rău” –, dar… ţi-a trecut vreun moment prin minte că s-ar putea ca Domul să nu dispară? Nici în toamna asta, nici la iarnă… Poate nici la anul sau cât mai avem noi de trăit?

— Da, răspunse Piper calmă, deşi îi fugise tot sângele din obraji. M-am gândit. Cred că toată lumea din The Mill s-a gândit la asta, mai mult sau mai puţin conştient.

— Atunci, mai gândeşte-te şi la altceva: ţi-ar conveni să-ţi trăieşti un an din viaţă, sau cinci, sub dictatura unui idiot ucigaş? Presupunând că ai mai avea cinci ani de trăit?

— În niciun caz.

— S-ar putea ca singura ocazie de a-l opri să fie acum. N-o mai fi el în embrion, dar chestia asta pe care o construieşte… maşinăria asta… e încă la vârsta copilăriei. Acum e momentul.

Făcu o pauză.

— Dacă ordonă poliţiei să înceapă strânsul armelor de la cetăţenii obişnuiţi, s-ar putea ca alt prilej să nu se mai ivească.

— Ce vrei să fac?

— Să organizăm o întâlnire aici, la casa parohială. Diseară. Cu oamenii ăştia, dacă vor să vină toţi, adăugă ea, scoţând din buzunarul de la spate lista pe care o făcuse împreună cu Linda Everett.

Piper despături hârtia şi o studie. Erau opt nume. Ridică privirea.

— Lissa Jamieson, bibliotecara cu cristalele? Şi Ernie Calvert? De ăştia doi eşti sigură?

— Ce recrut poate fi mai bun decât o bibliotecară, când ai de-a face cu un început de dictatură? Cât despre Ernie… înţeleg că, după cele întâmplate ieri la supermarket, dacă l-ar vedea pe Jim Rennie arzând de viu pe stradă, nici nu s-ar pişa pe el ca să-l stingă.

— O metaforă cam forţată, dar altminteri pitorească.

— Voiam s-o pun pe Julia Shumway să-i sondeze pe Ernie şi Lissa, dar acum am s-o pot face singură. Se pare că voi avea mult timp liber.

Se auzi soneria.

— Se pare că a venit îndurerata mamă, spuse Piper, ridicându-se în picioare. Cred că deja e pe jumătate afumată. Îi place cafeaua cu brandy, dar mă-ndoiesc că-i amorţeşte prea mult durerea.

— Nu mi-ai spus ce părere ai în legătură cu întâlnirea, îi aminti Jackie.

Piper Libby zâmbi.

— Spune-le teroriştilor noştri crescuţi la sân să sosească