diseară între nouă şi nouă jumate. Să vină pe jos, unul câte unul – metoda clasică din Rezistenţa Franceză. Nu e nevoie să ne facem publicitate.

— Îţi mulţumesc. Nici nu ştii cât de mult.

— N-ai pentru ce. E şi oraşul meu. Îţi pot propune să ieşi prin spate?

11

În furgonul lui Rommie Burpee era o grămadă de cârpe curate. Rusty înnodă două dintre ele, improvizând o legătură cu care-şi acoperi partea de jos a feţei, însă chiar şi aşa duhoarea ursului mort îi umplea nasul, gâtlejul şi plămânii. Primii viermi îşi făcuseră apariţia în ochii animalului, botul căscat şi materia cenuşie vizibilă.

Se ridică în picioare, făcu un pas înapoi şi se clătină puţin. Rommie îl apucă de cot.

— Dacă leşină, să-l prindeţi, spuse neliniştit Joe. S-ar putea ca pe adulţi chestia asta să-i afecteze mai tare.

— E doar din cauza mirosului, se scuză Rusty. Acum mi-am revenit.

Însă chiar şi la distanţă de urs, lumea mirosea urât şi greu, a fum, ca şi cum tot oraşul Chester’s Mill ar fi devenit un spaţiu închis. Pe lângă duhorile de ars şi de descompunere, se mai simţea putreziciunea vegetală şi un iz de mâl care provenea, fără îndoială, din albia secată a râului Prestile. „Numai de-ar bate vântul”, îşi spuse el, dar nu sufla decât ocazional câte-o adiere care aducea alte mirosuri neplăcute. Departe, la apus, se vedeau nori – probabil că-n New Hampshire ploua cu găleata –, dar când ajungeau la Dom, norii se despărţeau ca un râu care întâlneşte o stâncă uriaşă. Rusty se îndoia tot mai mult că sub Dom putea să plouă. Îşi puse în minte să consulte câteva website-uri meteorologice… dacă prindea un moment liber. Viaţa devenise copleşitor de încărcată şi neliniştitor de destructurată.

— O fi murit de turbare, Fratele-Urs, doc? întrebă Rommie.

— Mă îndoiesc. Cred că e exact ceea ce-au spus copiii: sinucidere curată.

Se urcară din nou în maşină, cu Rommie la volan, pentru a porni încet pe Black Ridge Road. Rusty ţinea în poală contorul Geiger, care ticăia constant. Văzu acul urcând spre valoarea de 200.

— Opriţi aici, domnu’ Burpee! strigă Norrie. Până nu ieşiţi din pădure! Dacă leşinaţi, mai bine nu în timp ce conduceţi, chiar şi cu cinşpe kilometri pe oră.

Docil, Rommie trase pe dreapta.

— Săriţi jos, copii. Vin şi eu cu voi. Doc o să se ducă singur.

Se întoarse spre Rusty.

— Ia maşina, da’ mergi încet şi opreşte-te în clipa când nivelul de radiaţii creşte periculos de mult. Sau dacă începi să ai ameţeli. Noi venim din spate, pe jos.

— Să aveţi grijă, domnule Everett, îl preveni Joe.

Benny adăugă:

— Dacă leşinaţi şi nimeriţi în şanţ, să nu vă faceţi griji. O să vă-mpingem noi înapoi pe drum când vă reveniţi.

— Mulţumesc, răspunse Rusty. Eşti numai inimă, lată de-un kilometru.

— Hmm?

— Lasă…

Se aşeză la volan şi închise portiera. Pe scaunul din dreapta, contorul Geiger ticăia. Porni – foarte încet – şi ieşi din pădure. În faţă, Black Ridge Road urca spre livadă. La început, nu văzu nimic ieşit din comun şi avu un moment de dezamăgire adâncă până-n măduva oaselor. Apoi, o străfulgerare violetă vie îl izbi în ochi, făcându-l să frâneze brusc. Acolo sus era ceva, nici vorbă, ceva strălucitor, printre merii lăsaţi de izbelişte. Chiar în spatele lui, îi văzu în oglinda retrovizoare pe ceilalţi, oprindu-se.

— Rusty? îl strigă Rommie. Eşti OK?

— Îl văd.

Numără până la cincisprezece, iar lumina violetă străluci din nou. Tocmai întindea mâna după contorul Geiger, când în dreptul ferestrei se ivi chipul lui Joe. Coşurile nou apărute i se reliefau pe piele ca nişte stigmate.

— Simţiţi ceva? Vă ia cu ameţeli? Vi se-nvârteşte capul?

— Nu, răspunse Rusty.

— Acolo am leşinat noi. Chiar acolo, arătă Joe în faţă.

Pe partea stângă a drumului, Rusty văzu urmele unor zvârcoliri.

— Mergeţi până-n locul ăla, spuse el. Toţi patru. Să vedem dacă leşinaţi şi acum.

— Chisuse! exclamă Benny, alăturându-i-se lui Joe. Da’ ce-s io, cobai?

— De fapt, cred că Rommie e cobaiul. Te bagi, Rommie?

— Îhî, răspunse el, şi se întoarse spre copii. Dacă eu leşin, iar voi nu, să mă trageţi înapoi aici. Se pare că-n locul ăsta nu ajunge.

Toţi patru porniră spre urmele de la marginea drumului, în timp ce Rusty îi privea atent, de la volan. Aproape ajunseseră în acel loc, când Rommie încetini pasul, apoi începu să se clatine. Norrie şi Benny dădură să-l sprijine dintr-o parte, iar Joe, din cealaltă. Dar Rommie nu căzu. După un moment, se redresă la loc.

— Nu-ş dac-o fi fost pe bune, sau doar… cum îi zice… autosugestie, da’ acuma mi-e bine. Doar că o clipă am simţit că mi se-nvârtea capul. Voi simţiţi ceva?

Copiii clătinară din capete. Rusty nu era surprins. Într-adevăr, semăna cu varicela: o boală uşoară, suferită mai ales de copii, care o contractau doar o dată.

— Ia-o înainte, doc, spuse Rommie. Nu va trebui să cari toate foliile alea de plumb pân-acolo, sus, dacă nu-i nevoie, da’ ai grijă.

Rusty porni iar maşina, la fel de încet. Auzea cum ticăiturile contorului Geiger se accelerau, dar nu simţea nimic neobişnuit. De pe creastă, lumina violetă străfulgera la intervale de câte cincisprezece secunde. Ajunse la Rommie şi la copii şi trecu mai departe.

— Nu simt nim… începu el – şi în clipa următoare îl izbi: nu era tocmai o ameţeală, ci mai degrabă o senzaţie stranie, de o claritate neobişnuită. Atâta cât dură, i se păru că mintea lui devenise un telescop şi putea să vadă orice, indiferent cât de departe. Şi-ar fi putut vedea şi fratele, făcându-şi naveta de dimineaţă, în San Diego, dac-ar fi vrut.

Undeva, într-un univers adiacent, îl auzi pe Benny strigând:

— Hooo, doctor Rusty dă-n primire!

Dar nu era nici vorbă de aşa ceva; mai putea să vadă foarte bine drumul neasfaltat. Divin de bine. Fiecare piatră şi foiţă de mică. Dacă trăsese de volan – şi probabil chiar o făcuse –, era ca să-l evite pe omul apărut dintr-odată în faţa lui. Era slab şi părea foarte înalt, din cauza unei pălării absurde, ca un burlan, colorată în roşu, alb şi albastru, înclinată comic. Purta blugi şi un tricou pe care scria: „SWEET HOME ALABAMA – CÂNTĂ PIESA FORMAŢIEI MOARTE”.

„Ăsta nu-i om, e un manechin