Da, sigur. Ce altceva putea să fie, cu nişte săpăligi verzi de grădină în loc de mâini, un cap din pânză de sac şi cusături albe în cruce pe post de ochi?

— Doc! Doc!

Rommie îl striga.

Manechinul de Halloween fu cuprins de flăcări.

În clipa următoare, dispăru. Acum nu se mai vedeau decât drumul, creasta şi lumina violetă, fulgerând la intervale de cincisprezece secunde, ca şi cum l-ar fi chemat: „Vino, vino, vino…”

12

Rommie deschise portiera de lângă volan.

— Doc… Rusty… eşti okay?

— Da… Cum a venit, aşa a trecut. Cred că şi ţie ţi s-a întâmplat la fel, Rommie. Ai văzut ceva?

— Nu. O clipă, mi se păru că simţii miros de foc. Da’ crez că-i din cauză că şi-n aer miroase-aşa a fum.

— Eu am văzut un foc de tabără, făcut din dovleci care ardeau, spuse Joe. V-am zis, nu?

— Da.

Rusty nu dăduse o semnificaţie prea mare acelei viziuni, în pofida celor auzite din gura propriei lui fiice. Acum nu mai era atât de indiferent.

— Eu am auzit zbierete, zise şi Benny, da’ restu’ l-am uitat.

— Şi eu le-am auzit, completă Norrie. Era zi, şi totuşi întuneric… Şi se auzeau ţipetele alea. Şi – cred – îmi cădea funingine pe faţă.

— Doc, poate-ar fi mai bine să ne-ntoarcem, propuse Rommie.

— Nici nu mă gândesc. Dacă există cea mai mică şansă să-mi scot de-aici copiii – şi nu numai pe-ai mei…

— Da’ şi unii oameni mari ar vrea să plece, remarcă Benny. Joe îi dădu un cot.

Rusty se uită la contorul Geiger. Acul se oprise la +200

— Staţi aici, spuse el.

— Doc, dacă radiaţiile devin puternice şi leşinaţi? întrebă Joe. Atunci noi ce facem?

După un moment de gândire, Rusty răspunse:

— Dacă sunt încă aproape, trageţi-mă de-acolo. Tu însă nu, Norrie. Numai băieţii.

— De ce nu şi eu?

— Fiindcă poate ai vrea să ai copii cândva. Unii cu doi ochi doar şi cu toate membrele la locurile lor.

— Corect. Chiar vreau.

— Pentru voi, ceilalţi, expunerea pe termen scurt n-ar trebui să fie periculoasă. Dacă mă vedeţi căzând pe panta colinei, sau sus în livadă, lăsaţi-mă acolo.

— Asta-i cam urât, Doc…

— Nu definitiv, vreau să zic. Mai ai folii de plumb la magazin, da?

— Mda. Trebuia să le-aducem.

— De acord, dar nu te poţi gândi la toate. În cel mai rău caz, luaţi restul de folii, acoperiţi cu ele ferestrele maşinii cu care veniţi şi luaţi-mă. La naiba, poate că pân-atunci o să mă pun şi eu pe picioare şi pornesc spre oraş.

— Da… Sau tot o să mai zaci pe jos, până se-adună de-o doză mortală.

— Ascultă, Rommie, cred că ne facem griji degeaba. Ameţeala asta, leşinul propriu-zis, dacă eşti copil, ar putea să fie la fel ca toate celelalte fenomene legate de Dom. O simţi o dată şi pe urmă-ţi trece.

— Poţi să-ţi pui capu’ pentru asta.

— La un moment dat, trebuie să-ncepem şi cu pariurile.

— Baftă, îi ură Joe şi întinse pumnul prin fereastra maşinii. Rusty i-l lovi uşor, apoi făcu acelaşi lucru cu Norrie şi Benny.

Rommie îl întinse şi el pe-al lui.

— Ce merge la copii, merge şi cu mine.

13

La douăzeci de metri distanţă de locul în care Rusty avusese viziunea manechinului cu pălărie ca un burlan, ticăiturile contorului Geiger se îndesiră ca un pârâit de paraziţi. Rusty văzu acul urcând la +400, în zona roşie.

Opri maşina şi scoase echipamentele pe care ar fi preferat să nu le poarte. Apoi, se uită în jos, spre ceilalţi.

— Un avertisment! le strigă el. Şi mă adresez în special dumitale, domnule Benny Drake. Cine râde, merge pe jos acasă!

— N-am să râd, răspunse Benny, dar nu peste mult râdeau cu toţii, inclusiv Rusty. Îşi scoase blugii, apoi îşi trase peste chiloţi o pereche de pantaloni pentru antrenamentul la fotbal. În locurile unde ar fi trebuit să se afle perniţele protectoare pentru coapse şi fese îşi îndesă bucăţi de folie plumbuită tăiate dinainte. Apoi îşi puse şi jambierele de prinzător, peste care înfăşură alte folii. Urmă un guler de plumb, ca să-i apere glanda tiroidă, şi un şorţ, pentru testicule. Era cel mai mare pe care-l găsiseră şi atârna până la jambierele portocalii. Se gândise să-şi aplice încă un şorţ şi pe spinare (mai bine să arate ridicol, decât să moară de cancer pulmonar), dar renunţase. Deja ajunsese la o sută cincizeci de kilograme. Iar radiaţiile nu se propagau cotit. Dacă stătea cu faţa spre sursă, probabil n-aveau să-l afecteze.

Mda… Probabil.

Până acum, Rommie şi copiii reuşiseră să se menţină la nivelul unor chicoteli discrete, plus câteva mici hohote înăbuşite. Autocontrolul şovăi când Rusty introduse două folii într-o caschetă de baie şi şi-o puse pe cap, iar când adăugă mănuşile până la coate şi ochelarii, cedă complet.

— E viu! strigă Benny, începând să umble cu mâinile întinse ca monstrul lui Frankenstein. Trăieşte, stăpâne!

Rommie se împletici spre marginea drumului şi se aşeză pe un bolovan, hohotind de râs. Joe şi Norrie se prăbuşiră în drum, tăvălindu-se pe jos ca două găini care se scaldă în praf.

— Pe jos mergeţi acasă, toată lumea! declară Rusty, dar şi el zâmbea în timp ce se urca, nu fără dificultate, înapoi în maşină.

În faţa lui, lumina violetă se aprindea şi se stingea ca o baliză de semnalizare.

14

Henry Morrison plecă din secţia de poliţie când nu mai putu suporta pălăvrăgeala gălăgioasă, de vestiar în pauza meciului, a noilor recruţi. Mergea prost, totul mergea din ce în ce mai prost. Bănuia că o ştiuse încă dinainte de a apărea Thibodeau, derbedeul care acum îl păzea pe Alesul Rennie, cu un ordin scris ca s-o concedieze pe Jackie Wettington – o poliţistă bună şi o femeie şi mai bună.

Henry o considera prima mişcare dintr-un efort cuprinzător de înlăturare din poliţie a vechilor agenţi, cei pe care Rennie i-ar fi considerat partizani ai lui Duke Perkins. Următorul avea să fie el. Probabil că Freddy Denton şi Rupert Libby urmau să rămână; Rupe era cam tâmpit, iar Denton, tâmpit rău. Linda Everett avea să plece. Poate şi Stacey Moggin. Şi astfel, cu excepţia tălâmbei de Lauren Conree, tot departamentul de poliţie din Chester’s Mill urma să redevină un club de băieţi.

Mergea încet cu maşina pe Main