Street, care era aproape pustie – ca într-un oraş-fantomă din filmele western. Sam Jeg Verdreaux stătea aşezat sub marchiza de la Globe, iar sticla dintre genunchii lui nu părea să conţină pepsi-cola, dar Henry nu opri. Las’ să-şi facă şi omu’ pofta…

Johnny şi Carrie Carver trăgeau obloanele peste vitrinele de la Gas and Grocery. Amândoi purtau brasardele albastre care începuseră să apară prin tot oraşul. Lui Henry îi dădeau fiori.

Îşi dorea să fi acceptat postul din poliţia oraşului Orono, cu un an în urmă când îi fusese oferit. N-ar fi fost un pas înainte în carieră şi ştia că studenţii de la colegiu puteau da de furcă rău când erau beţi sau drogaţi, dar primea o leafă mai mare, iar Frieda spunea că şcolile din Orono erau dintre cele mai bune.

Până la urmă, însă, Duke îl convinsese să rămână în Chester’s Mill, promiţându-i o mărire de salariu cu cinci mii la următoarea şedinţă municipală, şi mărturisindu-i – absolut confidenţial – că avea de gând să-l concedieze pe Peter Randolph, dacă acesta nu demisiona de bunăvoie. „Vei fi avansat ca APC, asta-nsemnând încă zece mii pe an”, precizase Duke. „Când eu ies la pensie, ai să poţi prelua comanda, dacă vrei. Cealaltă variantă, desigur, e să duci cu maşina înapoi în campus puşti de la UMO cu voma uscându-li-se pe nădragi. Gândeşte-te.”

Păruse o idee bună, sunase atrăgător (mă rog… destul de atrăgător) şi pentru Frieda şi, desigur, era mai comod pentru copii, care nu suportau ideea mutării. Numai că acum Duke era mort, Chester’s Mill se afla sub Dom, iar departamentul de poliţie se transforma în ceva ce arăta urât şi mirosea şi mai rău.

Coti pe Prestile Street şi-l văzu pe Junior stând în faţa panglicii galbene întinse de poliţie în jurul casei McCain. Junior purta pantaloni de pijama, papuci şi atât. Se clătina vizibil, iar primul gând care-i trecu lui Henry prin cap fu acela că Junior şi Sam Jeg aveau multe în comun pe ziua de azi.

Al doilea gând avea legătură cu departamentul de poliţie. Poate că n-o să mai facă parte din el multă vreme, dar deocamdată încă era poliţist, şi una dintre cele mai ferme reguli ale lui Duke Perkins fusese: „Să nu văd niciodată numele unui agent de poliţie din Chester’s Mill la rubrica «Democratului» despre tribunal.” Şi Junior, indiferent dacă lui Henry îi convenea sau nu, era acum agent.

Opri la bordură maşina trei şi porni spre locul în care Junior se legăna pe picioare.

— Auzi, Junes, hai să mergem la secţie, să bei o cafea şi…

„… să te trezeşti”, ar fi fost continuarea, dar observă că pantalonii de pijama ai tânărului erau uzi. Junior făcuse pe el.

Alarmat, dar şi dezgustat – nimeni nu trebuia să vadă, Duke s-ar fi răsucit în mormânt –, Henry îl apucă de umăr.

— Haide, fiule! Te dai în spectacol.

— Erau pretenele mele… îngăimă Junior, fără să se întoarcă; acum se clătina mai rapid, iar pe chip, atât cât putea să i-l vadă Henry, avea o expresie de visare pătimaşă. Le-am făcut-o ca să fie doar ale mele. Fără cioace… Franceză…

Râse, apoi scuipă. Sau încercă. Un ciucure de salivă îi rămase atârnat de bărbie, legănându-se ca un pendul.

— Ajunge! Te duc acasă.

De astă dată, Junior se întoarse, iar Henry văzu că nu era beat. Avea ochiul stâng foarte roşu, cu pupila mult mărită. Partea stângă a gurii îi stătea arcuită în jos, lăsând să i se vadă câţiva dinţi. Faţa aceea încremenită îl duse un moment pe Henry cu gândul la Mr. Sardonicus, un film care-l speriase în copilărie.

Nu de cafea avea nevoie Junior, şi nici de somn. Trebuia să-l ducă la spital.

— Vino, băiete, îl chemă el. Hai!

La început, tânărul păru destul de docil. Henry îl conduse până aproape de maşină, înainte ca Junior să se oprească din nou.

— Miroseau la fel şi-mi plăcea… zise el. Iute iute iute, acu-ncepe să ningă…

— Da, exact.

Henry sperase să-l ducă prin faţa maşinii, spre locul din dreapta, dar acum aşa ceva părea cam nepractic. Trebuia să-l aşeze pe bancheta din spate, deşi în maşinile poliţiei banchetele acelea miroseau destul de înţepător. Junior se uită peste umăr înapoi spre casa McCain, iar pe chipul parţial înlemnit i se ivi o expresie de dor.

— Pretenele! strigă el. Se lungeşte! Fără cioace, franceză! Numa-n franceză, fraiere!

Scoase limba şi şi-o trecu repede peste buze. Plescăia la fel ca Roadrunner înainte de a o lua la fugă din faţa lui Wile E. Coyote, într-un nor de praf. Apoi râse şi porni înapoi spre casă.

— Nu, Junior, îl opri Henry, prinzându-l de elasticul pantalonilor de pijama. Trebuie să…

Cu o iuţeală surprinzătoare, Junior se răsuci în loc. Acum nu mai râdea; faţa îi devenise o mască spasmodică a urii turbate. Se repezi la Henry, dând cu pumnii. Scoase limba şi şi-o muşcă, îndruga vorbe fără şir într-o limbă ciudată care părea să nu conţină vocale.

Henry făcu singurul lucru care-i trecu prin minte: se trase într-o parte. Junior trecu pe lângă el şi începu să dea cu pumnii în girofarurile maşinii, spărgându-l pe unul şi rănindu-se la degete. Din casele învecinate ieşeau oameni ca să vadă ce se întâmpla.

— Gthn bnnt mnt! mormăia Junior. Mnt! Mnt! Gthn! Gthn!

Un picior îi alunecă de pe bordură, în rigolă. Se clătină, dar nu căzu. Acum avea bărbia plină şi de salivă, şi de sânge; mâinile-i sângerau şi ele, rănite rău.

— M-a-nfuriat dracu-aşa ghe ceare! zbieră el. I-am dat un jenunhi să tacă şi-a văcut o crijă! Numa’ căcat! Am… am…

Se întrerupse. Păru să stea o clipă pe gânduri. Apoi spuse:

— Ajutor…

Şi pocni din buze – ca un pistol .22 în aerul încremenit – căzând pe burtă între maşina parcată a poliţiei şi trotuar.

Henry îl duse la spital, cu sirena şi girofarurile aprinse. Însă refuză să se gândească