Avea destule probleme.

15

Rusty urca încet cu maşina pe Black Ridge, uitându-se frecvent la contorul Geiger, care acum vuia ca un aparat de radio AM între posturi. Acul se ridicase de la +400 la valoarea de +1K. Rusty paria că, până ajungea el pe creastă, avea să ajungă tocmai la +4K. Ştia că asta nu putea să fie deloc o chestie bună – „costumul” lui antiradiaţii era o improvizaţie, în cel mai bun caz –, dar continua să meargă înainte, reamintindu-şi că radiaţiile erau cumulative: dacă se mişca repede, n-avea să prindă o doză letală. „S-ar putea să-mi cam cadă părul, temporar, dar în niciun caz n-am să m-aleg cu o doză mortală. Ia-o ca pe-o misiune de sacrificiu: intri, îţi faci treaba şi fugi.”

Deschise radioul, auzi că se transmitea „Măreţi nori ai bucuriei” pe WCIK şi-l închise la loc. Transpiraţia i se prelingea în ochi şi clipi ca să şi-i limpezească. Chiar şi cu aerul condiţionat mergând din plin, în furgon era o căldură infernală. Se uită în oglinda retrovizoare şi-şi văzu tovarăşii de expediţie adunaţi la un loc. Arătau foarte mici.

Vuietul contorului Geiger amuţi. Îi aruncă o privire. Acul căzuse din nou la zero.

Era cât pe ce să se oprească, apoi îşi dădu seama că atunci Rommie şi copiii ar fi crezut că avea probleme. Şi-n plus, probabil că doar se consumase bateria – dar, când se uită din nou, văzu că becul de funcţionare continua să fie aprins.

În vârful pantei, drumul se termina formând un ocol prin faţa unui hambar lung şi roşu. Lângă el se aflau un camion vechi şi un tractor şi mai vechi, acesta din urmă înclinat pe o singură roată. Hambarul părea într-o stare destul de bună, deşi unele dintre ferestre erau sparte. În spatele lui era o casă părăsită, cu acoperişul parţial surpat, probabil sub greutatea zăpezii, iarna.

Capătul hambarului era deschis şi, cu toate că maşina avea ferestrele închise şi instalaţia de aer condiţionat în funcţiune, Rusty simţi aroma de cidru a merelor fermentate. Se opri lângă treptele casei. De-a curmezişul lor era întins un lanţ cu o inscripţie:

TRECEREA OPRITĂ – RISCAŢI SĂ FIŢI DAŢI ÎN JUDECATĂ. Tăbliţa era veche, ruginită şi se vedea clar că nu mai avea niciun rost. Cutii de bere zăceau împrăştiate pe toată lungimea verandei unde familia McCoy stătuse cândva în serile de vară, sub briza răcoroasă, admirând priveliştile întinse: tot oraşul Chester’s Mill la dreapta, câmpiile până în New Hampshire dacă priveai spre stânga. Cineva scrisese cu spray HAI WILDCATS pe un perete cândva roşu, acum de un roz spălăcit. Pe uşă, cu spray de altă culoare, era scris: DEPOZIT DE ORGII – probabil nostalgia vreunui adolescent hămesit după sex. Sau poate era numele unei formaţii heavy-metal.

Luă contorul Geiger şi bătu cu degetul în el. Acul tresări, iar aparatul ticăi de câteva ori. Părea să funcţioneze perfect, doar că nu prindea radiaţii puternice.

Coborî din furgon şi – după ce stătu un moment la îndoială – îşi scoase aproape tot echipamentul improvizat, lăsându-şi doar şorţul, mănuşile şi ochelarii. Apoi parcurse hambarul pe toată lungimea, ţinând în faţă tubul senzorului şi promiţându-şi că avea să se întoarcă după restul „costumului” în secunda în care acul se mişca.

Dar, când ieşi din hambar prin capătul celălalt, iar lumina fulgeră la nici patruzeci de metri distanţă, acul nu reacţionă. Părea imposibil – dacă, mai bine zis, radiaţia avea legătură cu lumina. Rusty nu se putea gândi decât la o singură explicaţie posibilă: generatorul crease o centură de radiaţii ca să-i descurajeze pe exploratorii ca el. Ca să se apere. Acelaşi lucru putea fi valabil şi pentru starea de ameţeală, care în cazul copiilor ajunsese până la leşin. Protecţie, ca ţepii unui arici sau parfumul unui sconcs.

„Nu s-ar putea mai degrabă să funcţioneze defectuos contorul? S-ar putea ca exact în clipa asta să încasezi o doză letală de raze gamma. Drăcovenia-i doar o relicvă de pe vremea Războiului Rece.”

Dar, în timp ce se apropia de marginea livezii, Rusty văzu o veveriţă zbughind-o prin iarbă ca să se caţăre într-un copac. Se opri pe o creangă îngreunată de fructe neculese, privind la intrusul biped de jos, cu ochii strălucitori şi coada înfoiată. Părea sănătoasă tun, iar prin iarbă şi pe aleile năpădite de buruienii dintre copaci nu se vedeau animale moarte – nici sinucigaşe şi nici victime probabile ale radiaţiilor.

Ajunsese foarte aproape de sursa luminii, care aici strălucea atât de puternic, încât, la fiecare apariţie, Rusty îşi închidea ochii aproape de tot. În dreapta, lumea întreagă părea să se întindă la picioarele lui. Vedea oraşul, ca o machetă perfectă, la şase kilometri distanţă. Reţeaua străzilor; turla bisericii Congo; lucirile câtorva maşini în mers. Putea să vadă clădirea de cărămidă a Spitalului „Catherine Russell” şi, mai departe spre apus, pata neagră din locul lovit de rachete. Deasupra, cerul era de un albastru spălăcit, aproape de culoarea lui normală, dar la orizont dobândea iar acea nuanţă gălbuie otrăvită. Rusty era destul de sigur că, în parte, fusese cauzată de poluare – aceleaşi mizerii care făcuseră şi stelele să se vadă roz – dar bănuia că, în cea mai mare parte, nu era mai sinistră decât polenul de toamnă depus pe suprafaţa nevăzută a Domului.

Porni iar din loc. Cu cât stătea mai mult acolo – mai ales pe culme, unde nu se vedea –, cu atât se nelinişteau mai tare prietenii lui. Voia să se ducă direct la sursa luminii, însă mai întâi ieşi din livadă şi merse până în capul pantei. Din acel loc, putea să-i vadă pe ceilalţi, deşi se distingeau doar ca nişte puncte. Puse jos contorul Geiger şi-şi mişcă încet ambele mâini pe deasupra capului, ca să arate că totul era în regulă. Îi făcură