— OK, spuse, simţindu-şi palmele năclăite de sudoare, în mănuşile groase. Să vedem ce-avem noi aici.

16

Era ora gustării la East Street Grammar School. Judy şi Janelle Everett stăteau aşezate în capătul curţii de joacă, împreună cu prietena lor Deanna Carver, care avea şase ani – o vârstă aflată exact între ale celor două fetiţe. Deanna purta peste mâneca stângă a tricoului o mică banderolă albastră. Îi ceruse insistent lui Carrie să i-o lege înainte de a pleca la şcoală, ca să arate şi ea la fel ca părinţii ei.

— Pentru ce e? întrebă Janelle.

— Arată că-mi place poliţia, răspunse Deanna, muşcând din rulada cu fructe.

— Vreau şi eu una, spuse Judy, da’ galbenă.

Pronunţa cu mare grijă cuvântul. Când era mică, spusese „balbenă” iar Janelle se amuzase pe seama ei.

— Nu pot fi galbene, spuse Deanna, numai albastre. Ce bună e rulada asta. Aş vrea să am un miliard.

— Te-ai îngrăşa, spuse Janelle. Ai pocni.

Chicotiră, apoi rămaseră un timp tăcute, privindu-i pe copiii mai mari, în timp ce J-urile îşi ronţăiau crochetele de casă cu unt de arahide. Câteva fete jucau şotron. Băieţii se căţărau pe bare, iar domnişoara Goldstone le dădea pe gemenele Pruitt în leagăn. Doamna Vanedestine organizase un meci de kickball.

Totul arăta destul de normal, îşi spuse Janelle, dar nu era normal. Nimeni nu striga, nimeni nu se văicărea că-şi julise genunchiul, Mindy şi Mandy Pruitt nu se rugau de domnişoara Goldstone să le admire pieptănăturile identice. Toţi arătau de parcă s-ar fi prefăcut că erau în pauza de masă, chiar şi oamenii mari. Şi toată lumea – inclusiv ea – arunca mereu priviri furişe spre cer, care ar fi trebuit să fie albastru şi nu era tocmai albastru.

Dar nimic din toate astea nu era lucrul cel mai rău. Lucrul cel mai rău – de când le veniseră accesele – era certitudinea sufocantă că avea să se întâmple ceva îngrozitor.

— Eu trebuia să fiu Mica Sirenă, de Halloween, da’ acuma n-o să mai fiu, spuse Deanna. N-o să mai fiu nimic. Nu vreau să ies din casă. Mi-e frică de Halloween.

— Ai visat urât? o întrebă Janelle.

— Da, răspunse Deanna şi-i întinse restul de ruladă. Vrei? Nu mi-e aşa de foame cum credeam.

— Nu! refuză Janelle.

Nu voia nici să-şi termine crochetele cu unt de arahide, ceea ce nu-i stătea deloc în fire. Iar Judy mâncase şi ea doar o jumătate de crochetă. Janelle îşi amintea cum o văzuse odată pe Audrey încolţind un şoarece în garaj. Îşi amintea cum lătrase şi se repezise la şoarece, când încercase să fugă din colţul unde-l prinsese. Asta o întristase şi o chemase pe mama ei s-o ia pe Audrey de-acolo, ca să nu mănânce şoricelul. Mama râsese, dar se conformase.

Acum, ele erau şoarecii. Jannie uitase aproape toate visele pe care le avusese în timpul crizelor, dar atâta lucru tot ştia.

Acum, ele erau cele încolţite.

— O să stau acasă, continuă Deanna; în ochiul stâng îi lucea o lacrimă, limpede, sclipitoare şi perfectă. Stau acasă cât o ţine Halloweenul. Nici măcar la şcoală nu vin. N-o să vin. Nimeni nu poate să mă oblige.

Doamna Vanedestine plecă de lângă jocul de kickball şi începu să sune din clopoţel, dar în primul moment niciuna dintre cele trei fete nu se ridică.

— Deja e Halloween, spuse Judy. Uite!

Şi arătă peste drum, unde pe veranda casei Wheeler se afla un dovleac.

— Şi uite.

De astă dată, arătă două fantome de carton care încadrau uşa de la poştă.

— Şi mai uite.

Acum arăta spre gazonul din faţa bibliotecii. Acolo, Lissa Jamieson pusese un manechin umplut cu cârpe. Fără îndoială, voise să arate amuzant, dar ceea ce-i distrează pe adulţi sperie adesea copiii, iar Janelle bănuia că manechinul din faţa bibliotecii putea veni la ea noaptea, în timp ce stătea culcată-n întuneric, aşteptând să adoarmă.

Capul era făcut din pânză de sac, cu două cruciuliţe de aţă albă în chip de ochi. Pălăria semăna cu cea purtată de motanul din povestea cu Doctorul Seuss. Avea nişte săpăligi de grădină în loc de mâini („mâini de moş rău care vrea să te prindă”, îşi zise Janelle) şi o cămaşă pe care scria ceva. Nu înţelegea ce însemna, dar putea citi cuvintele: SWEET HOME ALABAMA – CÂNTĂ PIESA FORMAŢIEI MOARTE.

— Vezi?

Judy nu plângea, dar avea ochii mari şi solemni, plini de o cunoaştere mult prea complexă şi întunecată, ca să se poată exprima în cuvinte.

— Deja e Halloween.

Janelle o luă de mână şi o ridică în picioare.

— Ba nu e… zise, deşi se temea că era. Ceva rău avea să se întâmple, ceva cu un foc înăuntru. Nici urmă de dulciuri. Doar sperieturi. Sperieturi urâte. Sperieturi rele.

— Haideţi înăuntru, le chemă ea pe Judy şi Deanna. O să cântăm cântece şi chestii… O să fie frumos.

De obicei, aşa era, dar în ziua aceea, nu. Chiar înainte de marea bubuitură din cer, nu era frumos. Janelle se tot gândea la manechinul cu cruci în loc de ochi. Şi la acea cămaşă, îngrozitoare într-un fel: CÂNTĂ PIESA FORMAŢIEI MOARTE.

17

Cu patru ani înainte de apariţia Domului, bunicul Lindei Everett murise, lăsându-le tuturor nepoţilor lui câte o sumă de bani nu mare, dar comodă. Cecul Lindei însumase 17.232,04$ . Cea mai mare parte intrase în fondul de colegiu pentru cele două J, dar Linda considerase că avea tot dreptul să cheltuiască şi cu Rusty câteva sute. Se apropia ziua lui, iar el îşi dorea un convertor Apple TV încă de când ieşiseră pe piaţă, cu câţiva ani mai devreme.

Îi cumpărase şi cadouri mai scumpe, pe parcursul căsniciei lor, dar niciodată unul care să-l bucure mai mult. Ideea că putea să descarce filme de pe Net şi să le vadă la televizor, nu pe ecranul mic al computerului, îl excita la culme. Convertorul era mic şi pătrat, de plastic alb, cu latura cam de şaptesprezece centimetri şi grosimea de doi. Ceea ce găsise Rusty pe Black Ridge semăna atât de mult cu convertorul lui Apple TV, încât la început crezu că