Obiectul de la marginea livezii McCoy nu era alb, ci gri închis, şi în locul simbolului familiar cu mărul avea imprimat un semn destul de tulburător:

Deasupra simbolului se afla o protuberanţă cu capişon, mare cam cât prima falangă a degetului mijlociu. În capişon avea o lentilă de sticlă sau cristal. De acolo emanau străfulgerările violete.

Rusty se aplecă şi atinse suprafaţa generatorului – dacă era un generator. Un şoc puternic îi străbătu imediat braţul şi trupul, încercă să se retragă şi nu reuşi. Avea muşchii crispaţi. Contorul Geiger scoase un singur răget scurt, apoi amuţi. Rusty n-avea idee dacă acul intrase în zona de pericol, pentru că nici ochii nu putea să şi-i mişte. Lumina din jur pălea, părăsind lumea ca apa printr-o ţeavă de scurgere, iar Rusty îşi spuse cu o limpezime neaşteptată şi absolut calmă: „Voi muri. Ce mod prostesc de a…”

Apoi, în întunericul ce-l înconjurase, se iviră chipuri – numai că nu erau omeneşti şi, mai târziu, n-avea să mai fie sigur nici măcar că fuseseră într-adevăr nişte feţe. Arătau ca un fel de corpuri geometrice împachetate în piele. Singurele lor părţi cu aspect vag uman erau formele romboidale de pe laturi. Ar fi putut să fie urechi. Capetele – dacă asta erau – se întorceau unele spre altele, fie discutând, fie făcând altceva asemănător. I se păru că auzea râsete. Şi parcă se simţea o anume emoţie. Îşi imagină copiii din curtea de joacă a East Street Grammar School – fetiţele lui, poate, şi prietena lor Deanna Carver – făcând schimb de gustări şi secrete, în recreaţie.

Toate acestea se întâmplară într-un interval de câteva secunde, în niciun caz mai mult de patru, cinci. Apoi, dispărură. Şocul se risipi la fel de brusc şi complet ca atunci când oamenii atingeau pentru prima oară suprafaţa Domului; la fel de repede ca starea lui de ameţeală şi viziunea manechinului cu joben strâmb. Rusty stătea în genunchi pe marginea culmii, cu tot oraşul întins sub ochi, transpirând în accesoriile de plumb.

Şi totuşi, imaginea acelor capete de piele stăruia. Se aplecau unele spre altele, râzând cu o conspirativitate obscen-copilăroasă.

„Ceilalţi sunt jos şi se uită la mine. Fă-le semn! Arată-le că e totul în regulă!”

Ridică ambele mâini deasupra capului – acum se mişcau normal – şi le duse încet înainte şi-napoi, de parcă nu i-ar fi bătut inima-n piept repede ca a unui iepure, de parcă nu i-ar fi şiroit năduşeala pe piept în pârâiaşe cu miros pătrunzător.

Jos, pe drum, Rommie şi copiii îi făcură şi ei cu mâna.

Rusty trase de câteva ori aer în piept, ca să se calmeze, apoi îndreptă tubul cu senzor al contorului Geiger spre pătratul de plastic gri, care stătea pe iarba deasă ca un burete. Acul oscila uşor sub semnul +5. Valoare standard şi nimic mai mult.

Nu se îndoia că acel obiect mic şi plat era sursa tuturor necazurilor. Nişte fiinţe – nu omeneşti, altfel de fiinţe – îl foloseau ca să-i ţină prizonieri, dar nu era numai atât. Îl mai foloseau şi ca să-i observe.

Şi să se distreze. Nemernicii râdeau. Îi auzise.

Rusty îşi scoase şorţul, îl puse peste cutia cu lentila uşor ieşită în relief, se ridică şi se retrase câţiva paşi. Un moment, nu se întâmplă nimic. Apoi, şorţul luă foc. Mirosul era neplăcut şi înţepător. Rusty privi cum suprafaţa lucioasă se umplea de băşici, bolborosind, văzu cum izbucneau flăcările. Apoi şorţul, care în sine nu era decât o folie de plumb învelită în plastic, se dezintegră pur şi simplu. Mai rămaseră doar câteva particule de cenuşă şi mirosul – dar în rest… Puf! Adio.

„Chiar am văzut asta?” se întrebă Rusty, apoi repetă cuvintele şi cu glas tare, adresându-se lumii în general. Simţea mirosul de plastic ars şi încă unul, mai greu, probabil de plumb topit – o nebunie, o imposibilitate –, dar şorţul dispăruse fără urmă.

— Chiar am văzut asta?

Drept răspuns, parcă, lumina violetă fulgeră din ieşitura cu glugă de pe cutie. Oare acele pulsaţii reînnoiau Domul, la fel cum o apăsare de deget pe tasta F5 împrospătează afişajul de pe monitor? Le dădeau posibilitatea capetelor-de-piele să observe oraşul? Amândouă? Niciuna, nici alta?

Îşi spuse să nu se mai apropie de pătratul plat. Îşi spuse că cel mai bun lucru pe care-l putea face ar fi fost să fugă înapoi la maşină (fără greutatea stânjenitoare a şorţului, putea să fugă) şi s-o ia din loc cu toată viteza, încetinind numai pentru a-şi lua şi prietenii care aşteptau jos.

În schimb, se apropie iar de cutie şi îngenunche în faţa ei, într-o poziţie care semăna neplăcut de mult cu cea a adoraţiei.

Îşi scoase una dintre mănuşi, atinse solul lângă obiect şi imediat îşi smuci mâna înapoi. Era fierbinte. Bucăţele din şorţul ars pârliseră firele de iarbă. Apoi, îşi apropie iar mâna de cutie, pregătindu-se pentru o nouă arsură sau alt şoc… deşi nu de astea se temea cel mai mult; se temea să nu vadă iar formele acelea pieloase, ca un fel de capete alăturate într-un amuzament conspirativ.

Dar nu se întâmplă nimic. Nici viziuni, nici valuri de căldură. Cutia gri era rece la atingere, deşi văzuse şorţul de plumb, deasupra, topindu-se şi arzând de-a binelea.

Lumina violetă fulgeră. Rusty avea grijă să nu stea cu capul în dreptul ei. Apucă de margini carcasa, luându-şi rămas-bun în sinea lui de la soţie şi fete şi cerându-şi iertare că era aşa de prost. Aşteptă să ia foc şi să ardă şi el. Când acest lucru nu se întâmplă, încercă să ridice cutia. Deşi era mare doar cât o farfurie şi nu cu mult mai groasă, nu se clinti. Putea foarte bine să fie sudată în vârful unei coloane înfipte până la treizeci