de metri adâncime în pământul din New England – atâta doar că nu era. Stătea pe un strat de iarbă şi, când îşi strecură degetele pe dedesubtul ei, vârfurile li se atinseră. Şi le înlănţui şi încercă din nou s-o ridice. Niciun şoc, nicio viziune, nicio încălzire, dar nici vreo mişcare. Nu se urnea nici măcar cu un milimetru.

„Ţin în mâini un soi de artefact extraterestru”, îşi spuse. „Un aparat de pe altă lume. S-ar putea chiar să-i fi zărit pe cei care-l ţin în funcţiune.”

Ideea, în sens intelectual, era uluitoare – stupefiantă, chiar –, dar nu avea niciun conţinut emoţional, poate fiindcă Rusty era prea năucit, prea copleşit de toate acele informaţii pe care nu putea să le asocieze.

„Şi acum? Ce naiba urmează?”

Nu ştia. Şi se pare că, totuşi, nu era chiar amorţit emoţional, căci îl străbătu un val de deznădejde şi abia reuşi să se stăpânească şi să nu ţipe, ca să se elibereze. Cei patru de jos îl puteau auzi şi ar fi crezut că era ceva în neregulă cu el. Cum, desigur, şi era. Şi nu era nici singur.

Se ridică în picioare, cu genunchii tremurându-i, gata-gata să cedeze. Aerul încins, înăbuşitor, părea să i se lipească de piele ca uleiul. Porni încet înapoi spre furgon, printre pomii plini de mere. Singurul lucru de care nu se îndoia era că în niciun caz nu trebuia ca Big Jim Rennie să afle despre generator. Nu fiindcă ar fi încercat să-l distrugă, ci tocmai pentru că, cel mai probabil, l-ar fi pus sub pază armată ca să nu fie distrus. Ca să se asigure că lucrurile continuau la fel, iar el să poată face mai departe ce făcea. Pentru un timp, cel puţin. Lui Big Jim îi convenea de minune situaţia.

Rusty deschise portiera maşinii şi în acel moment, la niciun kilometru şi jumătate nord de Black Ridge, o explozie enormă zgâlţâi lumea. Parcă Dumnezeu s-ar fi apucat să tragă cu o carabină cerească.

Cu un strigăt de surpriză, Rusty ridică privirea. Îşi feri imediat ochii de soarele arzător care se aprinsese temporar pe cer, deasupra hotarului dintre TR-90 şi Chester’s Mill. Încă un avion se ciocnise de Dom. Numai că de data asta nu mai era un simplu Seneca V. Din locul de impact se învolbura fum negru, la o înălţime pe care Rusty o estima ca având cel puţin şapte mii de metri. Dacă pata neagră lăsată de rachete era doar un grain de beauté pe obrazul zilei, această urmă nouă era o tumoră epidermică. Una care fusese lăsată să crească necontrolat.

Rusty uită de generator. Uită de cei patru oameni care-l aşteptau. Uită şi de propriii lui copii, pentru care riscase să fie ars de viu sau dezintegrat. Vreme de două minute, în mintea lui nu a mai fost loc decât pentru o uluire neagră.

Dincolo de Dom se prăbuşeau la pământ resturi. Partea din faţă a avionului de linie, zdrobită, era urmată de motorul în flăcări; după motor venea o cascadă de fotolii albastre, multe cu pasagerii încă legaţi în ele; cădea apoi o aripă uriaşă, strălucitoare, legănându-se ca o hârtie în vânt; în sfârşit, coada unui aparat care probabil fusese un 767. Era vopsită în verde închis şi avea pe ea o formă mai deschisă, tot verde. Arăta ca un trifoi.

„Nu e trifoi, e un măcrişul-iepurelui.”

Apoi, fuzelajul avionului se prăvăli la pământ ca o săgeată ruptă, iar pădurile luară foc.

18

Bubuitura zguduie oraşul şi toţi ies să vadă. Prin tot oraşul Chester’s Mill, oamenii ies să se uite. Stau în faţa caselor, pe alei, pe trotuare, în mijlocul Main Street. Şi cu toate că cerul nordic al închisorii lor e mai mult înnorat, trebuie să-şi apere ochii de lumină – cea care lui Rusty, pe Black Ridge, i-a apărut ca un al doilea soare.

Văd ce este, desigur; cei cu ochi mai pătrunzători pot chiar citi numele de pe fuzelajul în cădere, înainte de a dispărea dincolo de copaci. Nu e nimic supranatural; ba chiar, s-a mai întâmplat şi înainte, şi nu mai demult chiar de săptămâna trecută (deşi pe o scară mult mai mică, ce-i drept). Oamenilor din Chester’s Mill, însă, le inspiră un soi de oroare surdă care de-acum încolo va domina oraşul până la sfârşit.

Oricine a îngrijit vreodată un bolnav în faza terminală vă va spune că vine un moment de răscruce când refuzul dispare şi în locul lui îşi croieşte drum resemnarea. Pentru majoritatea oamenilor din Chester’s Mill, punctul critic a survenit la jumătatea dimineţii de douăzeci şi cinci octombrie, în timp ce stăteau singuri sau cu vecinii, uitându-se cum peste trei sute de oameni cădeau din cer în pădurea dinspre TR-90.

Puţin mai devreme, cam cincisprezece la sută din oraş purtau brasarde albastre de „solidaritate”; până la apusul soarelui, numărul avea să se dubleze. A doua zi, în zori, urma să depăşească jumătate din populaţie.

Negaţia face loc acceptării; acceptarea generează dependenţă. Şi acest lucru vi-l va spune oricine a stat lângă un pacient în faza terminală. Bolnavii au nevoie de cineva care să le aducă pastilele şi paharele cu suc dulce şi rece ca să le înghită. Au nevoie de cineva să le ungă cu gel articulaţiile dureroase. Au nevoie de cineva care să stea cu ei noaptea, când e întuneric şi orele se lungesc interminabil. Au nevoie de cineva care să le spună: „Acum dormi, mâine-dimineaţă va fi mai bine. Dormi acum. Dormi şi lasă-mă pe mine să mă îngrijesc de toate.

Dormi.”

19

Agentul Henry Morrison îl duse pe Junior la spital. Între timp, tânărul îşi redobândise vag cunoştinţa, deşi continua să îndruge vorbe fără şir, iar Twitch îl luă cu targa. Era o uşurare să scape de el.

Henry avea numerele de telefon ale lui Big Jim, de-acasă şi de la primărie, dar nu-i răspundea la