niciunul – erau posturi fixe. Tocmai asculta vocea unui robot care-i spunea că numărul de mobil al lui James Rennie nu figura la informaţii, când avionul de linie explodă. Se repezi afară împreună cu toţi cei care puteau să umble pe picioare şi rămaseră pe aleea circulară, privind noua pată neagră de pe suprafaţa invizibilă a Domului. Ultimele rămăşiţe încă mai cădeau spre pământ.

Big Jim era într-adevăr la primărie, dar închisese telefonul ca să poată lucra fără întreruperi la cele două discursuri – cel din aceeaşi seară, către poliţişti, şi cel adresat întregului oraş, în seara următoare. Auzi explozia şi se repezi afară. Primul lui gând fu acela că afurisitul de Cox trăsese cu o rachetă nucleară. O dracă-bumbacă de bombă atomică! Dacă spărgea Domul, praful se alegea de toate!

Se pomeni stând lângă Al Timmons, omul de serviciu al primăriei. Al arăta spre cer, la nord, unde fumul continua să se înalţe. Lui Big Jim i se părea că semăna cu o explozie antiaeriană dintr-un film vechi cu Al Doilea Război Mondial.

— A fost un avion! strigă Al. Şi era mare! Hristoase! N-au aflat?

Big Jim avu o senzaţie de uşurare precaută, iar bubuiturile inimii i se mai potoliră. Dacă era un avion… doar un avion, nu o bombă atomică sau cine ştie ce super-rachetă…

Telefonul mobil îi ciripi. Şi-l smulse din buzunarul sacoului şi-l deschise:

— Peter? Tu eşti?

— Nu, domnule Rennie. Aici colonelul Cox.

— Ce-aţi făcut? strigă Rennie. Acum ce Dumnezeu aţi mai făcut?

— Nimic.

În glasul lui Cox nu se mai simţea nici urmă din fosta autoritate răspicată.

— N-a avut nicio legătură cu noi. A fost… stai o clipă…

Rennie aşteptă. Main Street era plină de oameni care se uitau la cer, cu gura căscată. În ochii lui, arătau ca nişte oi îmbrăcate. În seara următoare, aveau să se bulucească la primărie şi să-nceapă: „Beee, beee, beee, când o să se rezolve?” Şi „Bee, beee, beee, pân-atuncea să aveţi grijă de noi.” Iar el urma s-o facă. Nu fiindcă dorea, ci pentru că asta era voia lui Dumnezeu.

Cox reveni la aparat. Acum suna şi obosit, nu numai şocat. Nu mai era acelaşi care-l admonestase pe Big Jim să se retragă. „Şi aşa vreau să rămâi, amice”, spuse Rennie în sinea lui. „Exact aşa.”

— Primele informaţii pe care le am spun că zborul 179 Air Ireland s-a ciocnit de Dom şi a explodat. Decolase din Shannon, cu destinaţia Boston. Avem deja doi martori independenţi care susţin că au văzut un trifoi pe coadă, iar o echipă de la ABC care filma chiar lângă zona de carantină din Harlow spune că… stai o secundă…

Dură mai mult decât o secundă; aproape un minut. Inima lui Big Jim încetinise spre viteza normală (dacă un puls de o sută douăzeci de bătăi pe minut poate fi considerat „normal”), dar acum acceleră din nou, făcând şi o extrasistolă. Rennie tuşi, apoi se lovi peste piept. Bătăile inimii părură aproape să i se stabilizeze, după care intrară într-o aritmie totală. Fruntea i se îmbrobonă de sudoare. Ziua, până atunci mohorâtă, părea dintr-odată mult prea luminoasă.

— Jim?

Deşi Al Timmons stătea chiar lângă el, glasul părea să i se audă dintr-o galaxie foarte, foarte îndepărtată.

— Eşti okay?

— Da, răspunse Big Jim. Stai aici. S-ar putea să am nevoie de tine.

Vocea lui Cox se auzi din nou:

— Era într-adevăr zborul Air Ireland. Tocmai am văzut imaginile ABC de la locul accidentului. O reporteră vorbea în faţa camerei şi coliziunea s-a produs chiar în spatele ei. Au surprins pe viu totul.

— Sunt sigur c-o să le crească ratingul.

— Domnule Rennie, om fi având noi divergenţele noastre, dar sper c-ai să le comunici alegătorilor dumitale că nu au niciun motiv de îngrijorare.

— Spune-mi doar cum s-a putut întâmpla una ca…

Inima îi marcă din nou o extrasistolă. Începu să tragă aer în piept, după care se întrerupse. Îşi lovi încă o dată pieptul – mai tare –, apoi se aşeză pe o bancă, lângă aleea de cărămidă care făcea legătura între trotuar şi poarta primăriei. Acum Al nu se mai uita la noua pată de pe Dom, ci la el, cu fruntea brăzdată de îngrijorare – şi, i se păru lui Big Jim, teamă. Chiar şi acum, cu tot ce se întâmpla, se bucura să vadă, să ştie că era considerat indispensabil. Oile au nevoie de un păstor.

— Rennie? Mă auzi?

— Aici sunt…

Şi inima lui era tot acolo, dar nu-şi revenise nici pe departe.

— Cum s-a întâmplat? Cum a fost posibil? Credeam c-aţi dat de veste…

— Nu suntem siguri şi nici nu vom fi, până nu recuperăm cutia neagră, dar cam avem idee. Am trimis o directivă care avertiza toate aeronavele comerciale să evite Domul, dar asta e ruta obişnuită a zborului 179. Probabil că cineva a uitat să reprogrameze pilotul automat. Nimic mai simplu. O să-ţi dau şi alte detalii, imediat ce le obţinem, dar acum important este să prevenim orice risc de panică în oraş, până nu se întinde.

Dar, în anumite împrejurări, panica putea fi folositoare. În anumite împrejurări – cum ar fi revoltele pentru hrană şi incendiile – putea să aibă chiar efecte benefice.

— A fost prostie pe scară mare, dar tot un accident rămâne, spunea Cox. Ai grijă ca oamenii să afle.

„Vor afla ce le spun eu şi vor crede ce vreau eu să creadă”, replică Rennie în sinea lui.

Inima-i aluneca prin piept ca grăsimea într-o tigaie încinsă, trecu pentru scurt timp la un ritm mai normal, apoi deraie din nou. Big Jim apăsă pe butonul roşu pentru întreruperea convorbirii fără să-i mai spună nimic lui Cox şi-şi puse telefonul la loc în buzunar. Apoi îl privi pe Al.

— Am nevoie să mă duci la spital, spuse el, vorbind cât putea de calm. Se pare că am o mică jenă aici…

Al – care purta o Brasardă a Solidarităţii – arăta mai alarmat ca oricând.

— Sigur, Jim. Stai aici până-mi aduc maşina. Nu putem lăsa să ţi se întâmple ceva. Oraşul are nevoie de tine.

„Mie-mi spui?” întrebă Big Jim în gând, aşezat pe bancă şi privind