— Găseşte-l pe Carter Thibodeau şi spune-i să vină acolo. Am nevoie de el.

Mai voia să-i dea şi alte instrucţiuni, însă chiar în acel moment inima i se opri complet. Preţ de-o clipă, veşnicia se căscă la picioarele lui, ca un hău limpede, întunecat. Rennie gâfâi şi se lovi în piept. Bătăile inimii i se reluară în galop. Îşi spuse, cu gândul la ea: „Nu mă lăsa acum, am prea multe de făcut. Să nu îndrăzneşti, dracului-bumbacului. Să nu-ndrăzneşti!”

20

— Ce-a fost? întrebă Norrie cu voce ascuţită, copilărească, după care tot ea răspunse. A fost un avion, nu-i aşa? Un avion plin de oameni.

Izbucni în lacrimi. Băieţii încercau să şi le stăpânească, dar nu puteau. Şi lui Rommie îi venea să plângă.

— Îhî… murmură el. Cred că asta a fost.

Joe se întoarse să se uite la furgon, care acum revenea spre ei. Când ajunse la baza pantei, acceleră, ca şi cum Rusty ar fi fost nerăbdător să ajungă înapoi. După ce opri şi se dădu jos, Joe văzu că mai avea un motiv să se grăbească: şorţul de plumb îi dispăruse.

Înainte ca Rusty să poată spune ceva, îi sună telefonul mobil, îl deschise, se uită la număr şi răspunse. Se aştepta să fie Ginny, dar era tipul cel nou, Thurston Marshall.

— Da. Ce e? Dacă-i vorba de avion, am văzut…

Ascultă, uşor încruntat, apoi dădu din cap.

— OK, da… Bine. Vin acum. Spune-i lui Ginny sau lui Twitch să-i dea două miligrame de valium, intravenos, dintr-odată… Ba nu, mai bine trei miligrame. Şi spune-i să fie calm. Ştiu că nu-i stă în fire, dar să încerce. Lui fiu-său să-i dea cinci.

Închise telefonul şi se uită la ceilalţi.

— Amândoi Rennie sunt la spital, bătrânul cu aritmie cardiacă. Nu e prima dată. Prostul ăla nenorocit avea nevoie de-un stimulator încă de-acum doi ani. Thurston mai zice şi că tânărul prezintă simptome care par să indice un gliom. Sper să se înşele.

Norrie îşi ridică spre el faţa udă de lacrimi. Îşi ţinea braţul împrejurul lui Benny Drake, care se ştergea la ochi cu înverşunare. Când Joe li se alătură, îl cuprinse şi pe el cu celălalt braţ.

— Aia-nseamnă tumoră pe creier nu? întrebă ea. Una gravă.

— Când afectează tineri de vârsta lui Junior Rennie, aproape toate sunt grave.

— Ce-ai găsit acolo? întrebă Rommie.

— Şi cu şorţul ce s-a-ntâmplat? adăugă Benny.

— Am găsit ceea ce se-aştepta Joe să găsesc.

— Generatorul? întrebă Rommie. Doc, eşti sigur?

— Cam da. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Sunt destul de sigur că nici alţii de pe Pământ n-au văzut.

— Ceva de pe altă planetă… murmură Joe atât de încet, încât abia se auzi. Ştiam eu.

Rusty îl privi sever.

— Să nu scoţi o vorbă despre asta. Nimeni dintre noi nu va vorbi. Dacă vă întreabă cineva, ziceţi c-am căutat, dar n-am găsit nimic.

— Nici chiar lui mami? întrebă Joe, pe un ton plângăreţ.

La asta, Rusty era cât pe ce să se înduplece, apoi îşi oţeli inima. Era un secret pe care-l cunoşteau deja cinci oameni, o cifră mult prea mare. Dar copiii meritaseră să ştie, iar Joe McClatchey ghicise oricum.

— Nici chiar ei, cel puţin deocamdată.

— N-o pot minţi, spuse Joe. Nu ţine. Are Viziune de Mamă.

— Atunci, spune-i doar că v-am cerut să juraţi că veţi păstra secretul şi că e mai bine pentru ea aşa. Dacă insistă, să vină la mine. Şi-acuma, haideţi, trebuie să ajung înapoi la spital. Rommie, tu conduci. Sunt cu nervii-n pioneze.

— Nu ne… începu Rommie.

— Am să vă spun totul. Pe drum. Poate reuşim chiar să ne gândim ce naiba putem face.

21

La o oră după coliziunea dintre Air Ireland 767 şi Dom, Rose Twitchell intră în departamentul de poliţie din Chester’s Mill, aducând o farfurie acoperită cu un şervet. Stacey Moggin revenise la birou, arătând la fel de obosită şi amărâtă cum se simţea Rose.

— Ce-i asta? întrebă Stacey.

— Masa de prânz. Pentru bucătarul meu. Două sendvişuri.

— Rose, n-am voie să te las acolo. Nu pot lăsa pe nimeni să coboare acolo.

Melvin Searles vorbea cu doi dintre noii recruţi despre o prezentare de camioane gigant pe care o văzuse în Centrul Civic din Portland, primăvara trecută. Auzindu-le, întoarse capul.

— I le duc eu, don’şoară Twitchell.

— Ba nici gând, replică Rose.

Mel o privi surprins – şi cam lezat. Întotdeauna o plăcuse pe Rose şi credea că şi ea îl plăcea pe el.

— N-am încredere că nu scapi farfuria, îi explică ea, deşi nu era tocmai adevărat; realitatea era că n-avea deloc încredere în el. Te-am văzut cum joci fotbal, Melvin.

— Ei, haide, că nu-s chiar aşa de-mpiedicat.

— Şi mai vreau şi să văd că e totu-n regulă cu el.

— N-are voie să primească vizite, spuse Mel. Ordin de la şeful Randolph, care l-a primit direct de la Alesul Rennie.

— Bine, eu mă duc jos. Dacă vrei să mă opreşti, trebuie să faci uz de taser şi atunci n-am să-ţi mai fac în veci vafe cu fragi aşa cum îţi plac ţie, cu aluatul moale la mijloc.

Se uită prin jur, mirosind aerul.

— Şi-n plus, nu-l văd pe niciunul din ăia doi pe-aici. Sau îmi scapă mie ceva?

Mel se gândi să facă pe durul, numai pentru a-i impresiona pe novici, apoi renunţă. Rose îi plăcea chiar foarte mult. Iar vafele ei îi plăceau la fel de mult, mai ales când erau puţin mai cleioase. Îşi săltă centura şi spuse:

— OK. Da’ tre’ să vin şi eu cu tine şi nu-i dai nimic până nu mă uit sub şervetul ăla.

Rose îl ridică. Dedesubt erau două sendvişuri cu şuncă, salată şi roşii pe pâine prăjită, şi un mesaj scris pe dosul bonului de la Sweetbriar Rose: „Fii tare. Noi credem în tine.”

Mel luă biletul, îl mototoli şi-l aruncă spre coşul de gunoi. Nu nimeri, iar unul dintre noii recruţi se grăbi să-l ridice.

— Hai, o chemă el, după care se opri, luă un sendviş şi muşcă din el. Oricum n-ar fi putut să mănânce tot ce-i aici.

Rose nu spuse nimic, dar, în timp ce Mel o conducea la subsol, se gândi un moment să-i dea