Ajunsese până la jumătatea scării, când Mel spuse:

— Pân-aicea mergi, Donşoară Twitchell. Mai departe îi duc eu.

După ce-i dădu farfuria, Rose privi nemulţumită cum Mel îngenunchea ca s-o împingă printre gratii, anunţând:

— Monseur îi servit.

Barbie nu-l luă în seamă. Se uita la Rose.

— Mulţumesc. Deşi, dacă Anson le-a făcut, nu ştiu cât de recunoscător am să mai fiu după prima îmbucătură.

— Eu le-am făcut, răspunse ea. Barbie… de ce te-au bătut? Ai încercat să fugi? Arăţi groaznic.

— N-am încercat să fug, ci să mă opun arestării. Nu-i aşa, Mel?

— Hai, lasă vorba, că vin acolo şi-ţi iau sendvişurile ălea înapoi.

— Mă rog, n-ai decât să încerci, replică Barbie. Am putea să vedem care pe care.

Când Mel nu dădu niciun semn de a-i accepta propunerea, Barbie se întoarse din nou spre Rose.

— Ăla ce-a fost, un avion? După sunet, aşa părea. Unul mare.

— La ABC au spus că era un avion al liniei Air Ireland. Plin de pasageri.

— Lasă-mă să ghicesc. Zbura spre Boston sau New York şi un tip nu prea deştept a uitat să reprogrameze pilotul automat.

— Nu ştiu… Despre partea asta încă nu se spune nimic.

— Hai, gata, veni Mel s-o ia de braţ. Destul cu trăncăneala. Trebuie să pleci până nu dau de dracu’.

— Eşti OK? îl mai întrebă Rose pe Barbie, ignorând ordinul – cel puţin pentru moment.

— Mda, replică el. Dar tu? Te-ai împăcat cu Jackie Wettington?

Şi care ar fi fost răspunsul la întrebarea asta? Până acum, din câte ştia ea, nu avea de ce să se împace cu Jackie. I se păru că-l vedea pe Barbie clătinând uşor din cap şi speră să nu fi fost doar imaginaţia ei.

— Încă nu, zise ea.

— Ar fi cazul. Spune-i să nu mai fie javră.

— Vezi să nu, mormăi Mel, şi o trase pe Rose de braţ. Hai odată! Nu mă face să te iau pe sus.

— Spune-i c-am zis eu că eşti în regulă! mai strigă Barbie, în timp ce Rose urca scara, urmată de Mel. Voi două chiar ar trebui să staţi de vorbă! Şi-ţi mulţumesc pentru sendvişuri.

„Spune-i c-am zis eu că eşti în regulă.”

Acesta era mesajul, nu avea nicio îndoială. Nu credea că Mel se prinsese; dintotdeauna fusese cam slab de minte, iar viaţa sub Dom nu părea să-l fi deşteptat cu nimic. Probabil că tocmai de aceea alesese şi Barbie să rişte.

Rose se hotărî s-o găsească pe Jackie cât mai curând posibil şi să-i transmită mesajul: „Barbie a spus că sunt în regulă. Şi că poţi vorbi cu mine.”

— Mulţumesc, Mel, mai zise ea, când ajunseră înapoi în camera de pregătire. Ai fost foarte drăguţ că m-ai lăsat să i le duc.

Mel privi în jur, văzu că nu era de faţă nicio autoritate superioară şi se relaxă.

— No problemo, dar cu cina nu cred c-ai să mai cobori acolo, fiindcă nu se poate.

Stătu puţin pe gânduri, apoi deveni filosofic.

— Merita ceva bun, totuşi, cred. Fiindcă săptămâna viitoare pe vremea asta o să fie la fel de fript ca samvigiurile ălea de i le-ai făcut. „Mai vedem noi”, răspunse Rose în sinea ei.

22

Andy Sanders şi The Chef stăteau aşezaţi lângă magazia de materiale de la WCIK, inhalând fum dintr-un vas de sticlă. Drept în faţa lor, pe câmpia din jurul turnului radio, se afla o movilă de pământ marcată cu o cruce făcută din stinghii de la lăzi. Sub movilă zăcea Sammy Bushey, torţionară a păpuşilor Bratz, victimă a unui viol, mamă a lui Little Walter. Chef spunea că mai târziu poate avea să fure o cruce normală din cimitirul de lângă Chester Pond. Dacă mai avea timp – chestie de care nu era prea sigur.

Ca pentru a-şi sublinia cuvintele, ridică telecomanda uşii garajului.

Lui Andy îi părea rău pentru Sammy, la fel ca şi pentru Claudette şi Dodee, dar acum era un regret clinic, închis la loc sigur în propriul său Dom: putea să-l vadă, să-i recunoască existenţa, dar nu şi să relaţioneze prea exact cu el. Ceea ce era bine. Încerca să-i explice acest lucru lui Chef Bushey, deşi pe la mijloc se cam pierdea – era un concept prea complex pentru el. Totuşi, Chef dădu din cap, după care îi întinse lui Andy un vas mare de sticlă. Avea scrise pe el cuvintele: NU SE COMERCIALIZEAZĂ LEGAL.

— Bun, nu-i aşa?

— Da! răspunse Andy.

Un timp, discutară despre cele două mari texte ale toxicomanilor renăscuţi: ce bun era căcatul ăla şi ce futuţi erau că trăgeau din căcatul ăla aşa de bun. La un moment dat, se produse o explozie puternică, undeva spre nord. Andy îşi puse mâna streaşină la ochi, care-l usturau din cauza fumului. Cât pe ce să scape vasul, dar Chef îl prinse la timp.

— Căca-m-aş, ăla-i un avion!

Andy încercă să se ridice, dar picioarele, deşi era plin de energie, nu voiau să-l susţină. Se aşeză la loc.

— Nu, Sanders, spuse Chef.

Trase un fum din vas. Aşa cum stătea cu picioarele încrucişate, arăta ca un indian care fumează pipa păcii.

Între Andy şi Chef, rezemate de peretele magaziei, se aflau patru automate AK-47 de fabricaţie rusească, dar importate – la fel ca multe alte obiecte de soi ales depozitate înăuntru – din China. Mai era şi o stivă de cinci lăzi cu încărcătoare de câte treizeci de cartuşe şi o cutie cu grenade RGD-5. Chef îi tradusese lui Andy ideogramele de pe cutia de grenade: „Nu scăpaţi căcănăria asta.”

Acum, Chef luă unul dintre AK-uri şi şi-l depuse pe genunchi.

— Ăla nu a fost un avion, sublinie el.

— Da’ ce-a fost?

— Un semn de la Dumnezeu.

Chef se uită la cuvintele pe care le scrisese cu vopsea pe peretele magaziei: două citate (interpretate liber) din Apocalipsă, cu numărul 31 sărind în ochi. Apoi, reveni cu privirea spre Andy. La nord, norul de fum de pe cer se risipea. Sub el se înălţau alte coloane de fum, mai proaspete, din zona unde resturile avionului căzuseră în pădure.

— Am greşit data, spuse el, meditativ. Anul ăsta, Halloweenul vine mai devreme. Poate