— Sau răspoimâine! adăugă Andy, conştiincios.

— Poate, aprobă Chef, dar eu cred că mai devreme. Sanders!

— Ce, Chef?

— Ia-ţi un automat. Acum eşti în oastea Domnului. Eşti un soldat creştin. Vremurile când îl lingeai în cur pe ticălosul ăla apostat au apus.

Andy luă şi el un AK, punându-şi-l pe coapsele goale. Îi plăceau greutatea şi căldura metalului. Verifică dacă arma era asigurată. Era.

— La ce ticălos apostat te referi?

Chef îl fixă cu o privire de dispreţ absolut, dar când Andy întinse mâna după vas, i-l dădu destul de binevoitor. Era destul pentru amândoi, de-acum şi până la sfârşit, şi da, într-adevăr, sfârşitul nu era departe.

— Rennie. Ticălosul ăla apostat.

— E prietenul meu… tovarăşul meu… dar poate fi şi un dur, nici vorbă, recunoscu Andy. Doamne, da’ bun e căcatul ăsta.

— Este, îi dădu dreptate ursuz Chef, şi luă înapoi vasul (pe care Andy acum îl considera un fel de Pipă a Păcii Smokeum). E cea mai lungă dintre sticlele lungi, cea mai pură dintre cele pure – şi ce este, Sanders?

— Un medicament contra melancoliei! replică prompt Andy.

— Şi ăla ce-i? continuă Chef, arătând spre noul semn negru de pe Dom.

— Un semn! De la Dumnezeu!

— Da… murmură celălalt, mai îmbunat. Exact asta e. Acum suntem pe drumul lui Dumnezeu, Sanders. Ştii ce s-a întâmplat când Dumnezeu a desfăcut a şaptea pecete? Ai citit Apocalipsa?

Andy îşi mai amintea câte ceva, dintr-o tabără creştină unde fusese în adolescenţă, cu îngeri care săreau din pecetea aia a şaptea precum clovnii din maşinuţă, în arena circului, dar nu voia să se exprime aşa. Chef ar fi putut-o considera o blasfemie. Se mulţumi să clatine din cap.

— Nici nu mă aşteptam, mormăi Chef. Poate c-ai auzit nişte predici la Sfântul Mântuitor, da’ predicatul nu-i învăţătură. Predicatul nu-i adevăratul căcat vizionar. Înţelegi asta?

Ceea ce înţelegea Andy era că mai voia un fum – dar dădu din cap că da.

— Când s-a desfăcut a şaptea pecete, au apărut şapte îngeri, cu şapte trâmbiţe. Şi de fiecare dată când sufla câte unul în goarnă, câte o năpastă lovea Pământul. Uite, ia din căcatul ăsta, o să-ţi ajute la concentrare.

De cât timp stăteau acolo, fumând? Părea să fi trecut ore întregi. Chiar văzuseră un avion prăbuşindu-se? Andy bănuia că da, dar acum nu mai era foarte sigur. Totul părea tras de păr îngrozitor de tare. Poate ar fi fost bine să fure un pui de somn. Pe de altă parte, era o minunăţie soră cu extazul să stea acolo cu Chef, drogându-se şi instruindu-se.

— Era să mă omor, dar Dumnezeu m-a salvat, îi spuse el lui Chef.

Era un gând atât de minunat, încât îi umplea ochii de lacrimi.

— Mda, da, se vede clar. Partea astălaltă nu mai e la fel de clară, aşa că ascultă.

— Ascult.

— Primul înger a sunat şi a plouat cu sânge pe Pământ. Al doilea înger a sunat şi un munte de foc a fost aruncat în mare – adică vulcanii şi alte căcaturi.

— Da! strigă Andy, apăsând involuntar pe trăgaciul AK-47-ul de pe genunchi.

— Fă bine şi ai grijă, îl atenţionă Chef. Dacă siguranţa nu era pusă, mi-ai fi zburat gâdili-scula drept în bradul de colo. Ia de-aici.

Şi iar îi întinse vasul. Andy nici nu mai ţinea minte când i-l înapoiase, dar trebuia s-o fi făcut la un moment dat. Şi ce oră era…? Părea să fie cam jumătatea după-amiezii, dar cum să se poată una ca asta? Nu i se făcuse foame la prânz, iar lui i se făcea în fiecare zi foame la prânz, era masa lui preferată.

— Şi-acuma, ascultă, Sanders, că vine partea cea mai importantă.

Chef putea să citeze din memorie, căci studiase temeinic Apocalipsa de când se mutase acolo, la postul de radio; o citea şi o recitea obsesiv, uneori cât era noaptea de lungă, până când se crăpa de ziuă.

— „Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie!”

— Păi tocmai am văzut asta!

Chef dădu din cap. Ochii-i stăteau aţintiţi spre pata neagră din locul unde zborul Air Ireland 179 îşi găsise sfârşitul.

— „Şi numele stelei se cheamă Absintos, şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare.” Şi tu eşti amărât, Sanders?

— Nu! îl asigură Andy.

— Nu. Noi suntem dulci. Dar acum, că Steaua Absintos a ars pe cer, vor veni oamenii amari. Dumnezeu mi-a spus asta, Sanders, şi nu-s gogoşi. Verifică-mă şi-ai să vezi că am toleranţă zero la gogoşi. Au să ne ia toate astea. Rennie şi bandiţii lui care îndrugă la gogoşi.

— Nici gând! strigă Andy.

Îl cuprinse o stare de paranoia, bruscă şi îngrozitor de intensă. Puteau fi acolo deja! Bandiţii cu gogoşi, furişându-se printre copaci! Bandiţii cu gogoşi, venind pe Little Bitch Road cu un convoi de camioane! Acum, că Chef dusese vorba, îşi dădea seama chiar şi de ce ar fi vrut Rennie s-o facă. Ar fi numit-o „debarasare de dovezi”.

— Chef! îşi apucă el de umăr noul prieten.

— Uşurel, Sanders. Mă doare.

Andy slăbi strânsoarea.

— Big Jim a spus deja că vine să ia rezervoarele de propan – ăsta-i primul pas!

Chef dădu din cap.

— Au fost deja aici, o dată. Au luat două rezervoare. I-am lăsat să le ia.

Făcu o pauză, apoi bătu cu palma în cutia de grenade.

— Data viitoare n-am să-i mai las. Eşti de acord?

Andy se gândi la kilogramele de drog din clădirea de al cărei perete stăteau rezemaţi şi-i dădu lui Chef răspunsul pe care acesta îl aştepta.

— Fratele meu, spuse, îmbrăţişându-l.

Chef era slinos şi puţea a transpiraţie, dar Andy îl strânse în braţe cu entuziasm. Lacrimile îi şiroiau pe obrajii nebărbieriţi, în zi lucrătoare, pentru prima oară în douăzeci de ani şi mai bine. Era minunat. Era… era…

Fratern!

— Frate… suspină el în urechea lui Chef.

Acesta îl împinse înapoi, privindu-l solemn.

— Suntem agenţii Domnului, spuse el.

Iar Andy Sanders – care acum era singur pe lume, nemaiavându-l decât pe profetul slăbănog de alături – zise „Amin!”

23

Jackie îl găsi pe Ernie Calvert în spatele casei, unde-şi plivea de buruieni grădina. Se cam temea să-l abordeze, în ciuda a ceea ce-i spusese lui Piper, dar nu avea niciun