motiv. Ernie o apucă de umeri cu nişte mâini surprinzător de puternice pentru un omuleţ trupeş ca el. Ochii-i străluceau.

— Slavă Domnului că-şi mai dau seama şi alţii de ce blestemăţii se ţine fanfaronul ăla! declară el, apoi îşi retrase mâinile. Scuze. Ţi-am murdărit bluza.

— Nu face nimic.

— E un tip periculos, agent Wettington. Ştii asta, nu-i aşa?

— Da.

— Şi deştept. A pus la cale afurisita aia de revoltă pentru mâncare la fel ca un terorist care pune o bombă.

— N-am nicio îndoială.

— Da-i şi prost. Deştept şi prost, cumplită combinaţie. Când eşti aşa, mă-nţelegi, poţi convinge oamenii să te urmeze. Tocmai până-n fundu’ iadului. Uită-te la Jim Jones ăla, îl mai ţii minte?

— Cel care şi-a pus discipolii să bea otravă. Deci ai să vii la întrunire?

— Ba bine că nu! Şi pân-atunci o să tac mâlc. Doar dacă nu vrei să vorbesc şi cu Lissa Jamieson, adică. O fac bucuros.

Înainte ca Jackie să apuce să răspundă, telefonul ei mobil sună. Era cel personal. Aparatul de serviciu îl predase la poliţie, odată cu insigna şi pistolul.

— Alo, aici Jackie.

— Mihi portatoe vulneratos, sergent Wettington, spuse un glas necunoscut.

Era motto-ul fostei ei unităţi militare din Würzburg – Aduceţi-ni-i pe răniţii voştri – iar Jackie răspunse pe negândite:

— Pe targă, în cârje sau în saci, îi punem la un loc cu cârpe şi gândaci. Cine naiba-i la telefon?

— Colonel James Cox, sergent.

Jackie îşi îndepărtă telefonul de gură.

— Mă laşi un minut, Ernie?

Calvert dădu din cap şi se întoarse în grădina lui. Jackie porni agale spre gardul cu zăbrele din faţa curţii.

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule colonel? Iar linia asta telefonică e securizată?

— Sergent, dacă omul vostru, Rennie, poate intercepta apelurile telefonice făcute din afara Domului, avem mari probleme.

— Nu e omul meu.

— Mă bucur să aflu.

— Şi nu mai sunt nici în Armată. De-o vreme-ncoace, Şaizeci şi şaptele nu mi se mai vede nici măcar în oglinda retrovizoare, domnule.

— Ei, nu e tocmai aşa, Sarge. Din ordinul Preşedintelui Statelor Unite ai fost încorporată din nou. Bine ai revenit!

— Domnule, nu ştiu dacă să zic mulţumesc foarte mult, sau futu-vă-n cur foarte tare.

Cox râse, deşi cam fără chef.

— Salutări de la Jack Reacher.

— De la el aveţi numărul?

— Da, şi o recomandare. O recomandare de la Reacher înseamnă foarte mult. Ai întrebat ce poţi face pentru mine. Răspunsul constă în două părţi, ambele simple. Unu: scoate-l pe Dale Barbara din încurcătura-n care a intrat. Doar dacă nu cumva crezi că e vinovat de acuzaţiile care i se aduc..?

— Nu, domnule, sunt sigură că nu e. Adică, suntem siguri. Mai mulţi oameni.

— Bine. Foarte bine.

Uşurarea din tonul lui era inconfundabilă.

— Partea a doua: puteţi să-l daţi jos pe nemernicul ăla de Rennie de unde s-a cocoţat?

— Asta ar fi sarcina lui Barbie. Dacă… Sunteţi sigur că linia asta e securizată?

— Categoric.

— Dacă reuşim să-l scoatem.

— Treaba asta e în lucru, nu?

— Da, domnule, aşa cred.

— Excelent. Câte cămăşi brune are Rennie?

— În prezent, vreo treizeci, dar continuă să angajeze. Iar aici, în The Mill, s-ar numi mai degrabă „cămăşi albastre”, însă am prins ideea. Nu-l subestimaţi, domnule colonel. Are în buzunar aproape tot oraşul. Vom încerca să-l scoatem pe Barbie şi ar fi bine să speraţi să reuşim, fiindcă de una singură nu prea pot face mare lucru cu Big Jim. Răsturnarea dictatorilor, fără ajutor din afară, e cam cu zece kilometri peste nivelul meu de salarizare. Şi, fie vorba între noi, serviciul meu în poliţia din Chester’s Mill s-a încheiat. Rennie mi-a dat cu şutu’.

— Informează-mă când şi cum poţi. Eliberează-l pe Barbara şi predă-i acţiunea de rezistenţă. Vom vedea noi cine pe cine zboară-n şuturi.

— Domnule, aţi cam vrea să fiţi aici, nu-i aşa?

— Din toată inima, răspunse Cox fără nicio ezitare. Aş pune pe butuci hodoroaga nemernicului ăluia în vreo douăşpe ore, cel mult.

Jackie se îndoia de asta, de fapt; sub Dom, lucrurile mergeau altfel. Cei din afară nu puteau să înţeleagă. Până şi timpul curgea altfel. Cu cinci zile în urmă, totul fusese normal – şi acum, uite…

— Încă un lucru, adăugă colonelul Cox. Sacrifică-ţi puţin timp din programul dumitale atât de ocupat şi uită-te la televizor. Ne vom da toată silinţa să-i facem lui Rennie viaţa cât mai incomodă.

Jackie îşi luă rămas-bun şi întrerupse legătura. Apoi, reveni în locul în care grădinărea Ernie.

— Ai un generator? îl întrebă.

— A murit azi-noapte, răspunse el, binedispus.

— Bine, atunci hai să mergem într-un loc unde-i un televizor care să meargă. Prietenul meu spune că ar fi cazul să ne uităm la ştiri.

Porniră spre Sweetbriar Rose. Pe drum, o întâlniră pe Julia Shumway şi o luară şi pe ea.

UMFLAT

1

La Sweetbriar era închis până la ora cinci după-amiază, când Rose plănuia să ofere o cină uşoară, mai mult din resturi. În timp ce prepara salata de cartofi şi stătea cu ochii spre televizorul de deasupra tejghelei, începură bătăile în uşă. Erau Jackie Wettington, Ernie Calvert şi Julia Shumway. Rose străbătu restaurantul gol, ştergându-şi mâinile de şorţ, şi descuie uşa. Horace alerga mărunt pe urmele Juliei, cu urechile ciulite şi un rânjet amical. Rose se asigură că inscripţia ÎNCHIS era la locul ei, apoi încuie din nou uşa în urma lor.

— Mulţumim, spuse Jackie.

— N-ai de ce, replică Rose. Oricum voiam să te văd.

— Pentru ăla am venit, continuă Jackie, arătând spre televizor. Eram la Ernie şi pe drum încoace am întâlnit-o şi pe Julia. Stătea pe trotuarul de vizavi de casa ei, oftând cu ochii la ruine.

— Nu oftam, preciză Julia. Horace şi cu mine căutam o soluţie de a scoate ziarul după întrunirea orăşenească. Va trebui să fie o ediţie mică – poate doar două pagini –, dar o să apară. Sunt hotărâtă.

Rose întoarse iar capul spre televizor. Pe ecran, o tânără drăguţă vorbea la microfon, în faţa camerei. În spatele ei se afla un banner cu inscripţia: AZI MAI DEVREME, GRAŢIE ABC. Dintr-odată, se auzi o bubuitură, iar pe cer înflori o văpaie. Reportera tresări, ţipă, se răsuci în loc. Între timp, cameramanul o pierdu din cadru, focalizând pe fragmentele în cădere ale avionului Air Ireland.

— Nu-s decât reluări ale imaginilor cu prăbuşirea avionului, le spuse Rose. Dacă nu le-aţi văzut deja, vă poftesc. Jackie,