l-am văzut pe Barbie azi spre prânz – i-am dus nişte sendvişuri şi m-au lăsat să cobor la subsol, unde sunt celulele. Sub supravegherea lui Melvin Searles.

— Norocoaso, remarcă Jackie.

— Ce face? întrebă Julia. E bine?

— Arată ca mânia lui Dumnezeu, dar cred că da, rezistă destul de bine. A zis… poate-ar fi mai bine să ţi-o spun între patru ochi, Jackie.

— Orice ţi-a zis, cred că mi-o poţi spune de faţă cu Ernie şi Julia.

Rose căzu pe gânduri, dar numai un moment. Dacă nici Ernie Calvert şi Julia Shumway nu puteau fi demni de încredere, atunci nimeni nu mai era.

— A zis că trebuie să vorbesc cu tine. Să ne împăcăm – de parcă ne-am fi certat. Şi că să-ţi spun că sunt în regulă.

Jackie se întoarse spre Ernie şi Julia. Rose avu impresia că-i întreba ceva din priviri şi i se răspundea.

— Dacă Barbie zice că eşti în regulă, atunci eşti în regulă, spuse Jackie, în timp ce Ernie dădea din cap cu convingere. Scumpo, în seara asta am pus de-o mică întrunire. La parohia Congo. E cam secretă…

— Nu „cam”, este secretă, preciză Julia. Şi, după cum stau lucrurile acum în oraş, ar fi mai bine ca secretul să nu transpire.

— Dacă e vorba despre ceea ce cred eu, atunci sunt cu voi.

Mai încet, Rose adăugă:

— Anson, însă, nu. Poartă una din brasardele alea nesuferite.

Chiar atunci, pe micul ecran apăru inscripţia CNN BREAKING NEWS, însoţită de enervanta frază muzicală în gamă minoră pe care postul de televiziune o punea la fiecare reportaj despre Dom. Rose se aştepta să-l vadă pe Anderson Cooper sau pe iubitul ei Wolfie – amândoi se instalaseră acum în Castle Rock dar vorbi Barbara Starr, corespondenta de presă de la Pentagon. Stătea în faţa satului de corturi şi rulote care servea drept avanpost al Armatei în Harlow.

— Don, Kyra – colonelul James O. Cox, însărcinatul Pentagonului începând de sâmbăta trecută, când a luat fiinţă misterul mamut cunoscut ca „Domul”, va vorbi presei pentru a doua oară de la începutul acestei crize. Subiectul le-a fost anunţat reporterilor acum câteva momente şi suntem siguri că-i va electriza pe zecile de mii de americani care au rude şi prieteni dragi în oraşul claustrat Chester’s Mill. Ni s-a spus…

Ascultă ceva, în casca de la ureche.

— Iată-l pe colonelul Cox.

Cei patru din restaurant stăteau aşezaţi pe taburetele de la bar, privind cum în cadru apărea interiorul unui cort spaţios. Pe scaunele pliante erau aşezaţi vreo patruzeci de reporteri, iar alţii stăteau în picioare, la spatele lor. Murmurau între ei. Într-un capăt al cortului se afla o mică scenă improvizată. Pe ea era instalat un pupitru festonat cu microfoane şi încadrat de drapele americane, iar în spatele lui se înălţa un ecran.

— Destul de profesionist, pentru o operaţiune la botu’ calului, comentă Ernie.

— Da, cred că totul a fost bine pus la punct, replică Jackie, amintindu-şi ce-i spusese Cox: „Ne vom da toată silinţa să-i facem lui Rennie viaţa cât mai incomodă.”

În stânga, printr-o intrare a cortului, apăru un bărbat scund şi vânjos, cu părul grizonant, care veni grăbit spre estrada improvizată. Nimeni nu se gândise să aşeze vreo scăriţă sau măcar o ladă cu rol de treaptă, dar asta nu era o problemă pentru vorbitor: sări pe scenă cu uşurinţă, fără să încetinească pasul măcar o clipă. Era îmbrăcat într-o uniformă kaki, simplă, de campanie. Dacă avea medalii, nu se vedeau nicăieri. Singurul însemn de pe cămaşa lui era bareta pe care scria: COL. J. COX. Nu avea la el hârtii. Reporterii tăcură imediat, iar Cox le adresă un mic zâmbet.

— Tipul ăsta ar trebui să ţină conferinţe de presă tot timpul, remarcă Julia. Arată bine.

— Taci, Julia, o potoli Rose.

— Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc că aţi venit, începu Cox. Voi fi scurt, după care am să răspund la câteva întrebări. Situaţia privitoare la Chester’s Mill şi la ceea ce în prezent numim Domul este următoarea: oraşul continuă să fie izolat, încă nu avem idee ce anume cauzează acest fenomen, nici de unde provine şi n-am reuşit să spargem bariera. Dacă o făceam, aţi fi ştiut, desigur. Cei mai competenţi savanţi din America – cei mai buni din întreaga lume – studiază cazul, şi avem în vedere un număr de ipoteze. Să nu mă întrebaţi despre acestea, pentru că deocamdată nu veţi primi niciun răspuns.

Reporterii murmurară nemulţumiţi. Cox îi lăsă să se liniştească. Sub el, pe burtiera CNN apăru inscripţia: DEOCAMDATĂ, NICIUN RĂSPUNS. Când rumoarea încetă, Cox vorbi mai departe:

— După cum ştiţi, am stabilit o zonă de acces interzis în jurul Domului, iniţial de un kilometru şi jumătate, extinsă la trei kilometri duminică şi la patru marţi. Am avut mai multe motive, cel mai important fiind acela că Domul este periculos pentru oamenii cu anumite implanturi, cum ar fi stimulatoarele cardiace. Un al doilea motiv este că ne-am temut că acel câmp care generează Domul ar putea avea şi ale efecte dăunătoare, mai puţin vizibile.

— Vă referiţi la radiaţii, domnule colonel? întrebă cineva.

Cox îl îngheţă cu o privire, iar când consideră că reporterul se astâmpărase (nu era Wolfie, avu Rose bucuria să vadă, ci băgăreţul ăla nesărat şi cu început de chelie de la FOX News), continuă:

— Acum presupunem că nu există efecte nocive, cel puţin pe termen scurt, aşa că am stabilit data de vineri, douăzeci şi şapte octombrie – adică, poimâine – ca Zi de Vizită la Dom.

La auzul acestor cuvinte, se declanşă un val de întrebări învălmăşite într-o omogenitate perfectă. Cox aşteptă din nou, iar când asistenţa reveni la tăcere, luă o telecomandă de pe raftul pupitrului şi apăsă pe un buton. O fotografie de înaltă rezoluţie (mult prea fidelă ca să fi fost downloadată de pe Google Earth, după opinia Juliei) apăru pe ecranul alb. Arăta Chester’s Mill şi cele două oraşe de la sud, Motton şi Castle Rock. Cox lăsă jos telecomanda şi luă un indicator laser.

Acum, burtiera anunţa: VINERI ZI DE VIZĂTĂ LA DOM. Julia zâmbi. Colonelul Cox prinsese CNN-ul cu ortografia în vine.

— Credem că putem primi şi gestiona o mie două sute de vizitatori,