şi dr. Breed era un membru al karass-ului meu, deşi i-am fost antipatic aproape de cum ne-am văzut.

"Simpatiile şi antipatiile nu au nici o legătură cu asta", spune Bokonon — un avertisment uşor de trecut cu vederea.

— Am înţeles că l-aţi supervizat pe dr. Hoenikker pe mai toată durata vieţii sale profesionale, i-am spus la telefon.

 — Pe hârtie, mi-a răspuns.

— Nu înţeleg.

— Dacă eu chiar l-am supervizat pe Felix, mi-a zis, atunci sunt gata să devin acum responsabil cu vulcanii, cu mareele şi cu migraţia păsărilor şi a lemingilor. Omul ăla era o forţă a naturii pe care nici un muritor n-ar fi putut-o controla.

 

 

10

Agentul secret X-9

 

Dr. Breed mi-a fixat o întâlnire a doua zi devreme. Urma să treacă să mă ia de la hotel, în drum spre serviciu, uşurându-mi astfel intrarea în Laboratorul de cercetare, care era bine păzit.

Aşa că a trebuit să petrec o noapte în Ilium. Mă aflam deja în hotelul Del Prado, locul unde încejpea şi se sfârşea viaţa de noapte din Ilium. Barul hotelului. Salonul Cape Cod, era locul unde îşi făceau veacul curvele.

S-a întâmplat — "a fost menit să se întâmple", ar fi spus Bokonon — ca barmanul şi curva care stătea lângă mine la bar să fi fost colegi cu Franklin Hoenikker, spaima gândacilor, mijlociul, fiul dispărut.

Curva, care spunea că o cheamă Sandra, mi-a propus plăceri pe care nu le-aş fi putut obţine decât în Place Pigalle şi Port Said. I-am spus că nu sunt interesat şi s-a dovedit suficient de isteaţă ca să-mi răspundă că nici ea nu se prea dădea în vânt, la drept vorbind. După cum s-au petrecut lucrurile mai apoi, a reieşit că ne supraestimaserăm amândoi apatia, însă nu cu mult.

Înainte să vedem de cât entuziasm eram în stare, am vorbit despre Frank Hoenikker, despre tatăl îui, am vorbit un pic despre Asa Breed, despre Compania Siderurgică, despre Papă şi contracepţie, despre Hitler şi evrei. Am vorbit despre impostori. Am vorbit despre adevăr. Am vorbit despre gangsteri; am vorbit despre afaceri. Am vorbit despre bieţii amărâţi care ajung pe scaunul electric şi despre nenorociţii bogaţi care nu sfârşesc niciodată acolo. Am vorbit despre oamenii credincioşi care practică perversiuni sexuale. Am vorbit despre o grămadă de lucruri.

Ne-am îmbătat.

Barmanul se purta foarte frumos cu Sandra. O plăcea. O respecta. Mi-a spus că Sandra fusese şefa Comitetului Culorilor Clasei la liceul din Ilium. Fiecare clasă, mi-a explicat el, trebuia să-şi aleagă în primul an de liceu nişte culori distinctive, pe care să le poarte apoi cu mândrie.

— Ce culori aţi ales? l-am întrebat.

— Negru şi portocaliu.

— Drăguţe culori.

— Aşa mi-am zis şi eu.

— Franklin Hoenikker era şi el în Comitetului Culorilor Clasei?

— Nu era nicăieri, a spus Sandra cu dispreţ. Nu făcea parte din nici un comitet, nu participa la nici o activitate, nu invita nici o fată în oraş. Nu cred că i-a adresat vreodată o vorbă unei fete. Îi spuneam "agentul secret X-9".

 — X-9?

— Se purta întotdeauna de parcă s-ar fi deplasat dintr-un loc secret într-altul; nici măcar nu vorbea cu ceilalţi.

— Poate chiar avea o viaţă secretă plină de evenimente, le-am sugerat.

— Nţţ.

— Nţţ, se strâmbă barmanul. Era doar un puşti dintr-ăia care fac machete de avioane şi şi-o iau la labă tot timpul.

 

 

11

O proteină

 

— Trebuia să vorbească la noi în ziua absolvirii, spuse Sandra.

— Cine? am întrebat.

— Doctorul Hoenikker — tatăl.

— Şi ce-a zis?

— N-a venit.

— Şi n-aţi avut nici un discurs de absolvire?

— Ba da. Doctorul Breed, cu care te întâlneşti mâine, a apărut, de-abia suflând, şi a rostit un fel de discurs.

— Şi ce-a spus?

— A spus că speră că mulţi dintre noi vor îmbrăţişa o carieră ştiinţifică, mi-a răspuns Sandra.

Nu vedea nimic comic în asta. Îşi amintea o lecţie care o impresionase. O repeta orbeşte, conştiincios. A continuat, cu ezitări:

— A mai spus că problema cea mai mare a omenirii...

S-a oprit să se gândească.

— ...Problema cea mai mare a omenirii este că oamenii sunt superstiţioşi, în loc să aibă o gândire ştiinţifică. A spus că, dacă fiecare dintre noi ar studia mai temeinic ştiinţa, nu ar mai exista atâtea probleme.

— A zis că într-o zi ştiinţa va descoperi secretul ultim al vieţii, preciză barmanul.

S-a scărpinat în cap şi s-a încruntat:

— N-ai citit zilele trecute în ziar că l-au descoperit?

— N-am apucat, am îngăimat eu.

— Da, am văzut şi eu, a spus Sandra. Acum vreo două zile.

— Care e secretul vieţii? am întrebat.

— Îmi scapă acum, a zis ea.

— O proteină, declară barmanul. Au descoperit ceva despre o proteină.

— Da, a spus Sandra, asta era.

 

 

12

Deliciul sfârşitului lumii

 

Un barman mai în vârstă a venit lângă noi ca să ia parte la conversaţia care se desfăşura în Salonul Cape Cod din Del Prado. Când a aflat că scriu o carte despre ziua lansării bombei atomice, mi-a spus cum fusese ziua aceea pentru el, cum decursese ea chiar în barul unde ne aflam. Avea o voce hârâită, de actor specializat în roluri negative, şi un nas ca o căpşună record.

— Pe vremea aia aici nu era Salonul Cape Cod, îmi spuse. Nu aveam toate rrrahatele astea de scoici şi plase pescăreşti. Pe-atunci barul se numea Cortul Navajo. Avea pături indiene şi cranii de vacă pe pereţi. Pe mese erau tam-tam-uri mici. Când voiau să fie serviţi, clienţii trebuiau să bată în tam-tam. Au încercat să mă facă să îmi pun pene în păr, dar n-am acceptat. Într-o zi a venit aici un indian Navajo adevărat şi mi-a spus că indienii Navajo nu trăiesc în corturi. "Mare păcat", i-am zis. Înainte de asta, locul se numise Salonul Pompei şi totul era plin de chestii din ipsos. Dar, indiferent de cum se chema locul, rrrahatele astea de lămpi nu au fost schimbate niciodată. Rrrahaţii de oameni care veneau pe-aici nu s-au schimbat, şi nici rrrahatul de oraş. În ziua când au lansat asupra japonezilor rrrahata aia de bombă a lui Hoenikker, în bar a intrat un vagabond care voia să capete băutură de pomană. Voia să-i dau un pahar pe chestia că se apropia sfârşitul lumii. Aşa că i-am preparat un