"Deliciul sfârşitului lumii". I-am pus un sfert de litru de lichior de mentă într-un ananas scobit, cu frişca deasupra şi o cireaşă de decor. "Na, amărâtule, i-am zis. Să nu te-aud că n-am vrut să te-ajut." Apoi a intrat alt tip, care a spus că-şi dă demisia din postul pe care îl avea la Laboratorul de cercetare. Zicea că orice ar inventa un om de ştiinţă avea să ajungă până la urmă o armă. Spunea că nu vrea să-i ajute pe politicieni în războaiele lor de rrrahat. Îl chema Breed. L-am întrebat dacă e rudă cu şeful laboratorului ăluia de rrrahat. Mi-a zis că bineînţeles. Era rrrahatul de fiu al şefului laboratorului.

 

 

13

Punctul de plecare

 

Dumnezeule, cât de urât era Ilium!

"Dumnezeule, spune Bokonon, cât de urâte sunt toate oraşele!"

Lapoviţa cădea printr-un strat încremenit de smog. Era devreme. Mă aflam în Lincoln-ul doctorului Asa Breed. Doctorul era la volan. Roţile maşinii se tot prindeau în şinele de tramvai de mult abandonate.

Breed era un bătrân rozaliu, înfloritor, elegant îmbrăcat. Avea un aer politicos, optimist, competent, senin. În schimb, eu mă simţeam ţâfnos, suferind, cinic. Petrecusem noaptea cu Sandra.

Sufletul meu era puturos ca fumul de păr de pisică ars.

Vedeam totul în culori sumbre şi ştiam de la Sandra nişte lucruri destul de sordide despre Asa Breed.

Sandra îmi spusese că toată lumea din Ilium era sigură că dr. Breed fusese îndrăgostit de soţia lui Felix Hoenikker. Mulţi credeau, mi-a mai spus, că Breed era tatăl celor trei copii ai familiei Hoenikker.

— Cunoaşteţi Ilium? mă întrebă dr. Breed dintr-o dată.

— E pentru prima oară când vin aici.

— E un oraş de familie.

— Poftim?

— Nu prea există viaţă de noapte. Viaţa fiecăruia se învârte în mare măsură în jurul casei şi familiei.

— Pare un lucru foarte sănătos.

— Chiar este. Avem o rată foarte scăzută a delincvenţei juvenile.

— Mă bucur.

— Ştiţi, Ilium are o istorie foarte interesantă.

— Da? Foarte interesant.

— Pe vremuri era punctul de plecare.

— Poftim?

— Pentru migraţia spre Vest.

— Aha!

— Aici se pregăteau oamenii de drum.

— Foarte interesant.

— Chiar pe locul Laboratorului de cercetare se afla fortul oraşului. Acolo se defaăşurau şi execuţiile publice din întreg ţinutul.

— Presupun că nici pe-atunci nu era vreo afacere să fii criminal.

— În 1782 au spânzurat aici un bărbat care omorâse douăzeci şi şase de oameni. M-am gândit de multe ori că ar trebui scrisă o carte despre el. Îl chema George Minor Moakely. Când l-au suit pe eşafod, a cântat. Un cântec pe care îl compusese special pentru acea ocazie.

— Despre ce era cântecul?

— Dacă te interesează, poţi găsi textul la Muzeul de Istorie al oraşului.

— Aş fi vrut să ştiu doar care era tonul general al cântecului.

— Nu regreta nimic.

— Aşa sunt unii oameni.

— Îţi dai seama? zise dr. Breed. Avea douăzeci şi şase de oameni pe conştiinţă!

— Te doare mintea, i-am răspuns.

 

 

14

Pe când maşinile aveau vaze de cristal

 

Capul suferind mi se bălăbănea pe gâtul înţepenit. Şinele de tramvai prinseseră din nou roţile Lincoln-ului strălucitor al doctorului Breed.

L-am întrebat câţi oameni încercau să ajungă până la ora opt la Compania Siderurgică şi mi-a răspuns că vreo treizeci de mii.

În fiecare intersecţie se aflau poliţişti cu mantale de ploaie galbena şi mănuşi albe, semnalizând pe dos faţă de semafoare.

Semafoarele, ca nişte arătări înzorzonate prin lapoviţa deasă, îşi continuau giumbuşlucurile fără rost, dând indicaţii şuvoiului îngheţat de maşini. Verde însemna "mergi", roşu — "stai", iar galben — "atenţie".

Dr. Breed mi-a spus că, pe când era tânăr, Felix Hoenikker îşi abandonase într-o dimineaţă maşina în mijlocul traficului.

— Când poliţia s-a dus să vadă ce anume bloca traficul, a găsit maşina lui Felix drept în mijlocul drumului, cu motorul pornit, cu un trabuc fumegând în scrumieră, cu flori proaspete în vaze...

— Vaze?

— Era un automobil Marmon, cam cât o locomotivă. Avea vaze mici de cristal la portiere, şi soţia lui Felix schimba florile în fiecare zi. Iar maşina era oprită în mijlocul traficului.

— Ca o corabie-fantomă, i-am sugerat.

— Poliţia a ridicat maşina. Ştiau a cui este şi l-au sunat pe Felix, spunându-i politicos de unde şi-o poate recupera. Felix le-a zis că n-au decât s-o păstreze, fiindcă s-a săturat de ea.

— Şi au păstrat-o?

— Nu. Au sunat-o pe soţia lui şi a venit ea să ia Marmon-ul.

— Cum o chema?

— Emily.

Dr. Breed şi-a umezit buzele, cu o privire visătoare, şi a rostit din nou numele femeii care murise de-atâta timp: "Emily".

— Credeţi că ar putea avea cineva vreo obiecţie dacă aş folosi povestea cu automobilul Marmon în cartea mea? l-am întrebat.

— Nu, atâta vreme cât nu pomeneşti sfârşitul.

— Sfârşitul?

— Emily nu era obişnuită să conducă Marmon-ul. A avut un accident urât pe drumul de întoarcere. I-a fost afectat pelvisul...

Maşinile nu înaintau în acel moment. Dr. Breed a închis ochii şi şi-a încleştat mâinile pe volan.

— Şi, din această cauză, a murit la naşterea lui Newt.

 

 

15

Crăciun fericit

 

Laboratorul de cercetare al Companiei Siderurgice se afla aproape de intrarea principală în halele companiei şi la vreo sută de metri distanţă de parcarea directorilor, unde îşi lăsase dr. Breed maşina.

L-am întrebat pe dr. Breed câţi oameni lucrează în Laboratorul de cercetare.

— Şapte sute, îmi răspunse, dar mai puţin de o sută dintre ei fac cercetare propriu-zisă. Ceilalţi şase sute sunt, într-un fel sau altul, menajere, iar eu sunt menajera-şefă peste toţi.

După ce ne-am alăturat şuvoiului de oameni de pe aleea companiei, o femeie din spatele nostru i-a urat doctorului Breed un Crăciun fericit. Dr. Breed s-a întors să îi răspundă la urare şi a identificat-o, în masa de feţe palide, pe domnişoara Francine Pefko. Domnişoara Peflko avea vreo douăzeci de ani, o înfăţişare acceptabilă şi un aer sănătos — era banal de normală.

Din respect pentru spiritul Crăciunului, dr. Breed a invitat-o pe domnişoara Pefko să vină cu noi. Mi-a prezentat-o ca fiind secretara dr. Nilsak Horvath şi apoi mi-a spus cine era Horvath:

 — Celebrul specialist în chimia suprafeţelor, cel care face adevărate minuni cu filmele.

— Ceva noutăţi în chimia suprafeţelor? am întrebat-o pe domnişoara Pefko.

— Dumnezeule, nu mă întrebaţi pe mine. Eu doar bat la maşină ce îmi dictează.

Apoi îşi ceru scuze că a spus "Dumnezeule".

— Ba