— Ba nu.

Domnişoara Pefko nu era obişnuită să stea la taclale cu o persoană atât de importantă ca dr. Breed şi părea stânjenită. Căpătase o ţinută afectată, ţeapănă, aducea cu o găină. Avea un zâmbet încremenit şi îşi scormonea mintea în căutarea unor replici, dar acolo nu găsea decât şerveţele mototolite şi gablonţuri.

— Şi, spune-mi, bubui vocea plină de efuziune a doctorului Breed, îţi place aici, acum că s-a făcut aproape un an — nu-i aşa — de când lucrezi cu noi?

— Dumneavoastră, oamenii de ştiinţă, gândiţi prea mult, izbucni domnişoara Pefko şi apoi râse prosteşte.

Bunăvoinţa doctorului Breed îi arsese toate circuitele sistemului nervos. Nu mai era responsabilă.

— Toţi gândiţi prea mult.

O femeie grasă, cu un aer abătut, care se târa gâfâind lângă noi, într-o salopetă soioasă, o auzi pe domnişoara Pefko. Se întoarse să îl examineze pe dr. Breed, aruncându-i priviri pline de o dezaprobare făţişă. Nu putea să îi sufere pe cei care gândeau prea mult. În acel moment, am văzut în ea un reprezentant tipic pentru aproape întreaga specie umană.

Expresia de pe faţa ei ne avertiza că îşi va pierde minţile dacă se va mai găsi cineva care să gândească în continuare.

— De fapt, cred că îţi vei da seama la un moment dat, spuse dr. Breed, că fiecare dintre noi gândeşte la fel de mult. Oamenii de ştiinţă se gândesc la nişte lucruri într-un anumit fel, iar ceilalţi se gândesc într-un mod diferit.

— Ăăă, bolborosi în gol domnişoara Pefko. Eu scriu ce-mi dictează dr. Horvath şi totul parcă e în limbi străine. Nu cred că aş fî înţeles nici dacă aş fi mers la facultate. Cine ştie dacă nu vorbeşte de lucruri care o să răstoarne lumea cu susu-n jos, ca bomba atomică. Când mă întorceam de la şcoală, continuă ea, mama mă întreba ce s-a întâmplat în ziua aceea, iar eu îi povesteam. Acuma vin de la serviciu şi mama îmi pune aceeaşi întrebare, iar eu nu zic decât — domnişoara Pefko scutură din cap, iar buzele ei purpurii plescăiră flasc — "Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu".

— Dacă e ceva ce nu înţelegi, o îndemnă dr. Breed, roagă-l pe dr. Horvath să-ţi explice. Se pricepe foarte bine să explice.

 Apoi se întoarse către mine:

— Dr. Hoenikker spunea că orice om de ştiinţă care nu e în stare să-i explice unui copil de opt ani cu ce se ocupă este un şarlatan.

— Atunci înseamnă că sunt mai proastă decât un copil de opt ani, se posomorî domnişoara Pefko. Nici măcar nu ştiu ce-i aia un şarlatan.

16

Înapoi la grădiniţă

Am urcat cele patru trepte de granit din faţa intrării în Laboratorul de cercetare. Era o clădire sobră din cărămidă, cu cinci etaje. Am trecut printre doi paznici înarmaţi pânâ în dinţi.

Domnişoara Pefko îi arătă paznicului din stânga ecusonul roz "confidenţial" agăţat în dreptul sfârcului ei stâng.

Dr. Breed îi arătă paznicului din dreapta ecusonul negru "top-secret" de pe reverul moale al hainei sale. Solemn, dr. Breed îşi petrecu mâna peste umerii mei, fără a mă atinge însă, pentru a le arăta paznicilor că mă aflam sub augusta lui protecţie şi supraveghere.

I-am zâmbit unuia din paznici. Nu a schiţat nici un gest de răspuns. Cu siguranţa naţională nu era de glumit.

Dr. Breed, domnişoara Pefko şi cu mine am traversat îngânduraţi holul laboratorului, îndreptându-ne spre lifturi.

— Roagă-l la un moment dat pe dr. Horvath să îţi explice ceva, îi spuse dr. Breed domnişoarei Pefko. O să vezi că o să-ţi dea un răspuns uşor de înţeles.

 — Ar trebui să o ia de la clasa întâi, dacă nu chiar de la grădiniţă, răspunse domnişoara Pefko. Am pierdut mult.

— Cu toţii am pierdut mult, încuviinţă dr. Breed. Ar trebui să o luăm cu toţii de la capăt, chiar de la grădiniţă.

Am urmărit-o pe recepţionista laboratorului cum pune în funcţiune nenumăratele exponate educaţionale înşirate pe lângă pereţii holului. Era o fată slabă şi înaltă, palidă şi glacială. La atingerea ei de gheaţă, luminiţele pâlpâiau, roţile se învârteau, soneriile zbârnâiau şi lichidul bolborosea în retorte.

— Magie, declară domnişoara Pefko.

— Îmi pare rău să aud un membru al familiei laboratorului folosind acest cuvânt obscurantist şi foarte nelalocul lui, spuse dr. Breed. Toate aceste exponate se explică singure. Sunt proiectate anume ca să nu nedumerească. Sunt exact antiteza magiei.

— Ce anume a magiei?

— Opusul magiei.

— Nu cred că asta e valabil şi pentru mine.

Dr. Breed arăta doar un pic iritat.

— Ei bine, spuse, nu vrem să păcălim pe nimeni. Crede măcar asta.

17

Sala fetelor

Secretara dr. Breed era cocoţată pe birou în anticameră, legând un clopoţel de hârtie creponată de lampa din tavan.

— Ai grijă, Naomi, strigă dr. Breed, n-am mai avut un accident mortal de şase luni! Să nu strici totul câzând de pe birou!

Domnişoara Naomi Faust era o bătrânică uscăţivă şi plină de voioşie. Cred că dr. Breed lucrase cu ea aproape toată viaţa lui — şi a ei, de altfel.

— Sunt indestructibilă, râse ea. Şi, chiar dacă o să cad, îngerii Crăciunului mă vor prinde.

— Să ştii că îngerii mai şi dau greş.

Două ghirlande de hârtie creponată spânzurau de limba clopotului. Domnişoara Faust trase de una din ele. Aceasta se desfăcu foşnind şi se transformă într-un banner lung pe care scria ceva.

— Poftim, spuse domnişoara Faust, dându-i capătul liber dr. Breed, întindeţi-l până la capăt şi agăţaţi-l de avizier.

Dr. Breed se conformă, dându-se în spate ca să vadă mesajul de pe banner.

— Pace pe pământ! citi el cu entuziasm.

 Domnişoara Faust se dădu jos de pe birou, desfăcând cealaltă ghirlandă. Pe aceasta scria "Armonie între oameni!"

— Măi să fie, chicoti dr. Breed, podoabele astea sunt un fel de concentrat de Crăciun la cutie! Locul ăsta arată festiv, foarte festiv.

— Şi n-am uitat nici ciocolata pentru sala fetelor, spuse ea. Nu sunteţi mândru de mine?

Dr. Breed îşi dădu o palmă peste frunte, uluit de scăparea sa.

— Slavă Domnului! Mi-a ieşit din minte.

— Nu putem să uităm aşa ceva, spuse domnişoara Faust. A devenit o tradiţie de Crăciun — dr. Breed cu batoanele de ciocolată pentru sala fetelor.

Îmi explică