— Fetele îi deservesc pe toţi cei care au acces la un dictafon.

Tot anul, îmi mai spuse ea, fetele ascultau vocile fără chip ale savanţilor, înregistrate pe benzi care le erau aduse de fetele de la corespondenţă. O dată pe an, fetele ieşeau din celula lor de ciment ca să colinde şi să capete ciocolată de la dr. Asa Breed.

— Şi ele slujesc ştiinţa, mă asigură dr. Breed, chiar dacă nu înţeleg nici o iotă. Fie binecuvântate cu toatele!

18

Bunul cel mai de preţ de pe lume

Când am intrat în biroul doctorului Breed, am încercat să-mi pun ordine în gânduri ca să-i iau un interviu de bun-simţ. Am constatat că durerea mea de cap nu se ameliorase. Şi, când am început să-i pun doctorului Breed întrebări despre ziua lansării bombei, mi-am dat seama că toţi centrii mei cerebrali însărcinaţi cu relaţiile publice erau înecaţi în alcool şi fum de păr de pisică. Toate întrebările pe care le formulam dădeau de înţeles că părinţii bombei atomice fuseseră complici la cea mai josnică dintre crime.

Dr. Breed a fost consternat, apoi a devenit foarte acru. S-a lăsat pe spate şi a mormăit:

—Văd că nu vă prea plac oamenii de ştiinţă.

— N-aş putea spune asta, domnule.

— Toate întrebările dumneavoastră par să aibă scopul de a mă face să admit că oamenii de ştiinţă nu au inimă şi nici conştiinţă, că sunt nişte idioţi mărginiţi, indiferenţi la soarta semenilor lor, asta dacă îi considerăm membri ai speciei umane.

— Sunt termeni duri.

— Nu mai duri decât cei pe care îi veţi folosi în cartea dumneavoastră, după câte se pare.  Credeam că urmăriţi realizarea unei biografii corecte şi obiective a lui Felix Hoenikker — o sarcină demnă de a fi asumată de către un tânăr autor în zilele noastre. Dar dumneavoastră veniţi aici cu idei preconcepute despre savanţi nebuni. De unde aveţi asemenea idei? Din revistele de benzi desenate?

— De la fiul doctorului Hoenikker, dacă ţineţi să-mi aflaţi sursa.

— Care dintre fii?

— Newton, i-am răspuns.

Aveam la mine scrisoarea de la Newt şi i-am arătat-o.

— Cât de mic este de fapt Newt? am întrebat.

— Cât un suport de umbrele, spuse dr. Breed, citind încruntat scrisoarea.

— Ceilalţi doi copii sunt normali?

— Desigur! îmi pare rău dacă vă dezamăgesc, dar oamenii de ştiinţă au copii normali, ca toată lumea.

Am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să-l calmez şi să-l conving că eram interesat de un portret fidel al doctorului Hoenikker.

— Am venit aici cu unicul scop de a consemna exact ceea ce îmi veţi spune despre dr. Hoenikker. Scrisoarea de la Newt a fost doar începutul, şi o voi contrabalansa cu informaţiile pe care mi le veţi da.

— M-am săturat de oamenii care nu înţeleg ce este şi ce face un om de ştiinţă.

— O să fac tot posibilul să lămuresc această neînţelegere.

 — în ţara asta, majoritatea oamenilor nici nu înţeleg ce este cercetarea pură.

— V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi spune în ce constă aceasta.

— Cercetarea pură nu constă în căutarea unui filtru de ţigări mai bun, a unor şerveţele mai moi sau a unei vopsele mai rezistente, ferească Dumnezeu! Toată lumea vorbeşte despre cercetare, dar aproape nimeni în ţara asta nu face cercetare. Suntem una dintre puţinele companii care angajează oameni care să facă cercetare pură. Când celelalte companii se împăunează cu activitatea lor de cercetare, se referă de fapt la tehnicieni industriali de duzină, cu halate albe, care lucrează după reţete primite de-a gata şi visează la un ştergător de parbriz mai performant pentru următorul model de Oldsmobile.

— In vreme ce aici...

— Aici, şi în şocant de puţine alte locuri din ţara asta, oamenii sunt plătiţi pentru a spori cunoaşterea, pentru a lucra în acest unic scop.

— Este un gest foarte generos din partea Companiei Generale Siderurgice.

— Nu e nici o generozitate la mijloc. Cunoaşterea este bunul cel mai de preţ de pe lume. Cu cât dispunem de mai mult adevăr, cu atât devenim mai bogaţi.

Dacă aş fi fost bokononist pe-atunci, afirmaţia aceasta m-ar fi făcut să urlu.

19

Gata cu noroiul

— Vreţi să spuneţi, l-am întrebat pe dr. Breed, că nici unei persoane de aici nu i se spune vreodată la ce să lucreze? Nimeni nu le sugerează cu ce să se ocupe?

— Oamenii fac sugestii tot timpul, dar unui cercetător pur nu îi stă în fire să acorde vreo atenţie sugestiilor. Mintea lui este plină de proiecte personale, şi asta ne şi dorim.

— A încercat vreodată cineva să-i facă sugestii doctorului Hoenikker?

— Desigur. Mai ales amiralii şi generalii. Îl priveau ca pe un magician în stare să facă America de neînvins cu o simplă atingere de baghetă. Veneau aici — de fapt, încă mai vin — cu tot felul de planuri aiuritoare. Problema cu planurile este că, în stadiul actual al cunoaşterii, nu pot fi puse în aplicare. Savanţilor de talia doctorului Hoenikker li se cerea să umple golurile. Îmi aduc aminte că pe Felix, cu puţin timp înainte să moară, îl tot hăituia un general din Marina militară să facă ceva cu noroiul.

— Cu noroiul?

— După două sute de ani de umblat prin noroi, cei de la marină se săturaseră, spuse dr. Breed. În numele lor, generalul considera că ar fi un mare pas înainte dacă soldaţii n-ar mai fi nevoiţi să lupte prin noroi.

— Şi ce avea în vedere generalul?

— Dispariţia noroiului. Gata cu noroiul.

— Presupun, am speculat eu, că aşa ceva ar fi cu putinţă dacă s-ar folosi munţi de chimicale sau un fel de maşinărie...

— Generalul se gândea la o pastilă sau la un dispozitiv de mici dimensiuni. Cei din marină nu erau doar sătui să umble prin noroi, ci şi să care tot felul de obiecte greoaie. Voiau ceva mic de data asta.

— Şi ce-a zis dr. Hoenikker?

— Într-un fel jucăuş — el era tot timpul jucăuş —, Felix a sugerat că ar putea exista o fărâmă — poate chiar microscopică — de substanţă care să transforme întinderi nefârşite de noroi, nămol, mlaştină, clisă, băltoace, heleştee, nisipuri mişcătoare şi mocirlă în ceva