făgăduit, fiindcă veni vorba, prin marele Decret^ şi pentru care, între altele, au trebuit să-şi verse sângele în Războiul civil. (Nimic de-a face cu vilele-proprietate inalienabilă a ofiţerilor din Armata sovietică ori cu moşiile împrejmuite cu garduri de lâhgă Moscova: asta-i pentru noi, asta se poate.) în plus, cei care au fost luaţi „pentru culesul spicelor”. Apoi cei cărora le-au luat dreptul de a locui unde poftesc. Sau dreptul de a practica meseria îndrăgită (am nimicit cu fanatism toate meseriile, dar acest lucru s-a uitat demult).

  Despre toţi aceştia la noi se vorbeşte (şi de două ori mai mult – propagandiştii, şi de trei ori mai mult – octombriştii-napostovişti17) cu o grimasă dispreţuitoare: „cei ofensaţi de puterea sovietică”, „cei care au fost supuşi represaliilor”, „vlăstare de chiaburi”, „specimene în care mocneşte ura faţă de puterea sovietică”.

  Unul vorbeşte, iar celălalt încuviinţează dând din cap. Ca şi cum totul a devenit limpede. Ca şi cum puterea populară are dreptul să-şi ofenseze cetăţenii. Ca şi cum în asta rezidă viciul primordial, plaga principală: ofensaţi… În care mocneşte…

  Şi nimeni nu vine să strige: daţi-mi voie! Ei, drăcia dracului! Păi vouă, la urma urmelor, existenţa vă determină conştiinţa sau nu v-o determină? Sau v-o determină doar atunci când vă convine? Iar când nu vă convine, atunci nu trebuie să v-o determine?

  Şi mai ştiu unii la noi să vorbească cu fruntea uşor adumbrită: „Da, s-au comis unele greşeli”. Şi mereu această formulă impersonală, iuoceut-ne-ruşinată – s-au comis, doar că nu se ştie de către cine. S-ar putea crede că muncitorii, hamalii şi colhoznicii sunt aceia care le-au comis. Nimeni nu are curajul să spună: partidul comunist le-a comis! Conducătorii sovietici inamovibili şi iresponsabili le-au comis! De cine încă, în afară de cei care deţin puterea, ar mai putea fi „comise”? Să se pună totul pe seama lui Stalin? Trebuie totuşi să avem şi simţul umorului. Stalin a comis, dar voi, milioane, în posturi de conducere, unde aţi fost?

  De altfel, şi erorile acestea în ochii noştri s-au dizolvat destul de repede într-o pată neguroasă, neclară, fără contur, şi nu mai sunt receptate ca rod al incapacităţii, fanatismului şi relei-intenţii, toate erorile recunoscute se referă numai la faptul că unii comunişti au trimis la închisoare alţi comunişti. Dar faptul că ciucisprezece-şaptesprezece milioane de ţărani au fost ruinaţi, trimişi spre exterminare, împrăştiaţi prin ţară fără dreptul de a-şi aminti de propriii părinţi şi de a le rosti numele, asta, chipurile, n-ar constitui o eroare. Şi toate valurile canalizării, examinate la începutul acestei cărţi – nici asta, chipurile, n-ar fi o eroare. Iar faptul că nu am fost câtuşi de puţin pregătiţi pentru războiul cu Hitler, că ne-am umflat în pene în mod înşelător, că ne-am retras în mod ruşinos, schimbând lozincile din mers, şi că numai Ivan^8 şi îndemnul „Pentru Sfânta Rusie” i-au oprit pe nemţi la Volga, nu este socotit a fi greşeala lui Stalin, ci e transformat aproape în meritul lui principal.

  În două luni am cedat adversarului aproape o treime din populaţie, cu toate acele familii care n-au fost nimicite pe de-a-ntregul, cu lagărele de mii de oameni, care s-au împrăştiat câud escorta a fugit, cu puşcăriile Ucrainei şi ale Ţărilor Baltice, unde încă nu se risipise fumul rafalelor care îi doborâseră pe cei cu articolul Cincizeci şi Opt Câtă vreme puterea era de partea noastră, pe toţi aceşti nenorociţi i-am oprimat, i-am prigonit, nu i-am lăsat să muncească, i-am alungat din locuinţe, i-am silit să moară. Când a ieşit la iveală slăbiciunea noastră – le-am cerut numaidecât să uite tot răul pricinuit, să uite părinţii şi copiii morţi de foame în tundră, să uite pe cei împuşcaţi, să uite ruinarea lor şi ingratitudinea noastră faţă de ei, să uite interogatoriile şi torturile NKVD-ului, să uite lagărele foamei şi să pornească de îndată la partizani, să intre în ilegalitate şi să apere Patria fără să-şi cruţe propria viaţă. (Dar noi trebuia să ne schimbăm! Şi nimeni nu le dădea vreo speranţă că atunci când ne vom întoarce o să ne purtăm altfel cu ei, că nu-i vom mai persecuta, nu-i vom mai alunga, nu-i vom mai băga la închisoare şi nu-i vom mai împuşca.)

  Aceasta fiind situaţia, de ce să te miri mai mult: că de venirea nemţilor s-au bucurat prea mulţi oameni? Sau încă prea puţini? (Au fost însă cazuri când germanii au trebuit să facă dreptate, de pildă, în cazul delatorilor din epoca sovietică: execuţia diaconului bisericii Naberejno-Nikolskaia din Kiev, şi acesta nu este un caz unic.)

  Dar credincioşii? Douăzeci de ani la rând credinţa a fost prigonită şi au fost închise bisericile. Au venit nemţii şi au început să le deschidă. (Ai noştri, după nemţi, s-au jenat să le închidă imediat.) În Rostov pe Don, de pildă, solemnitatea deschiderii bisericilor a stârnit o jubilaţie de masă, o mare afluenţă de oameni, însă, pentru asta, ei trebuiau să-i afurisească pe nemţi, nu-i aşa?

  Tot la Rostov, în primele zile ale războiului, a fost arestat inginerul Alexandr Petrovici M.-V., care a murit în celula de anchetă. Soţia lui a tremurat de frică vreo câteva luni, aşteptând să fie şi ea arestată, şi numai după venirea nemţilors-a culcat liniştită: „Acum, cel puţin, o să dorm pe săturate!” Nu, ea trebuia să se roage pentru întoarcerea călăilor ei.

  În mai 1943, sub ocupaţie germană, la Vinniţa, în grădina publică de pe strada Podlesnaia (pe care la începutul anului 1939 sovietul orăşenesc a împrejmuit-o cu un gard înalt, declarând-o „zonă interzisă a Narkomatului Apărării”), au fost descoperite întâmplător nişte morminte greu de observat, năpădite de iarbă deasă; şi au găsit treizeci şi nouă de morminte comune, cu dimensiunile de 3x4 metri şi adânci de 3,5 metri, în fiecare mormânt au găsit mai întâi un strat de veşminte aparţinând celor morţi, apoi cadavrele, aşezate unul cu capul la picioarele celuilalt. Toţi aveau mâinile legate cu sfoară, toţi fuseseră împuşcaţi în ceafă cu revolvere de calibru mic. Au fost probabil împuşcaţi la închisoare şi, pe urmă,