căraţi noaptea şi îngropaţi. După actele unora, care s-au păstrat, au fost recunoscuţi cei condamnaţi în 1938 „la douăzeci de ani fără drept de corespondenţă. Într-o fotografie care s-a păstrat a fost imortalizată o scenă din timpul săpăturilor: locuitorii din Vinniţa care au venit să privească ori să-i recunoască pe ai lor. Continuând săpăturile, au Descoperit şi mai multe, în iunie au început să sape lângă cimitirul ortodox, lângă spitalul Pirogov, şi au descoperit încă patruzeci şi două de morminte. A urmat apoi „parcul de cultură şi odihnă Gorki”: sub locurile de atracţie, sub „camera râsului”, sub estradele de jocuri şi dansuri au descoperit încă paisprezece morminte comune, în total, în 95 de morminte, au găsit 9 439 de cadavre. Asta numai în Vinniţa, unde le-au descoperit întâmplător. Câte or mai fi ascunse în celelalte oraşe? Şi vreţi ca populaţia care a văzut aceste cadavre să dea năvală la partizanii sovietici?

  Poate că ar fi just să admitem, în sfârşit, că o dată ce pe nai, pe mine şi pe dumneavoastră, ne doare când suntem călcaţi în picioare, noi şi tot ce iubim, tot astfel îi doare şi pe cei călcaţi de noi. Poate că ar fi just să admitem, în sfârşit, că aceia pe care noi îi nimicim au dreptul să ne urască. Sau nu, nu au dreptul? Ar trebui să moară plini de recunoştinţă?

  Noi atribuim acestor poliţai şi burgomiştri o anume ură străveche, aproape congenitală, dar ura aceasta noi am semănat-o în ei, ea constituie „deşeurile noastre de producţie”. Cum spunea asta Krâlenko? „în ochii noştri, fiecare crimă este produsul unui sistem social dat” *. Al sistemului vostru tovarăşi! Nu trebuie să vă uitaţi Doctrina!

  Să nu uităm, de asemenea, că printre acei compatrioţi ai noştri, care au ridicat sabia contra noastră şi au rostit discursuri contra noastră, erau şi oameni complet dezinteresaţi şi care personal n-au suferit, cărora nu le-au luat nici un fel de avere (nu aveau nimic), şi care personal n-au stat în lagăre, nici altcineva din familia lor, dar care de mult se sufocau din pricina sistemului nostru, din pricina dispreţului faţă de destinul individual; din pricina persecuţiei convingerilor; din pricina acestui cântecel ridicol: „Nu cunosc pe lume altă ţară, Unde-atât de liber poţi să fii” ^; din pricina închinăciunilor evlavioase dinaintea Cârmuitorului; din pricina acelui creion agitat: haideţi repede să ne înscriem la împrumut! 20 din pricina aplauzelor care se transformă în ovaţii. Putem noi să admitem că acestor oameni, oameni normali, nu le ajungea aerul nostru puturos? (La anchetă, părintele Teodor Florea a fost învinuit pentru faptul că a îndrăznit să povestească, sub regimul românesc, despre mârşăviile staliniste. El a răspuns: „Ce puteam să spun altceva despre voi? Am spus numai ce ştiam. Am spus numai ce a fost.” în limbaj sovietic: să minţi, să-ţi calci pe conştiinţă şi să pieri tu însuţi – numai să fie în avantajul regimului! Dar asta, pare-mi-se, nu mai seamănă a materialism, ce spuneţi?)

  S-a întâmplat ca în septembrie 1941, înainte de a pleca la armată, în orăşelul Morozovsk, cucerit de nemţi în anul următor, eu şi soţia mea, tineri dascăli la început de carieră, am închiriat o locuinţă în aceeaşi curte cu alţi chiriaşi: cuplul Broneviţki, care nu avea copii. Inginerul Nikolai Gherasimo-vici Broneviţki, de vreo şaizeci de ani, era un intelectual cu înfăţişare celio-viană, foarte simpatic, liniştit, inteligent. Acum vreau să-mi amintesc faţa lui Prelungă, şi mereu mi se pare că purta pince-nez, deşi, poate că nu avea aşa ceva. Şi mai liniştită, şi mai blândă era soţia lui – o femeie cam ofilită, cu părul de culoarea inului, cu douăzeci şi cinci de ani mai tânără decât bărbatul, însă după comportament nu părea deloc mai puţin în vârstă. Ne erau dragi, probabil şi noi lor, mai ales prin contrast cu lacoma familie a proprietarilor noştri.

  De multe ori, seara, ne aşezam toţi patru pe treptele pridvorului Erau nişte seri liniştite, calde, cu lună, încă nesfişiate de vuietul avioanelor şi exploziile bombelor, dar pe noi neliniştea ofensivei germane ne năpădea cum năpădeau norii invizibili, dar înăbuşitori, cerul alburiu, târâudu-se spre luna mică şi neajutorată. Iii fiecare zi la gară opreau noi şi noi trenuri, îndreptându-se spre Stalingrad. Refugiaţii umpleau piaţa orăşelului cu zvonuri, temeri şi curioase hârtii de o sută de rable, pe care le scoteau din buzunare, şi porneau mai departe. Ei numeau oraşele cedate, despre care încă multă vreme pe urmă Informbiuroul nu scotea o vorbă, temându-se să spună poporului adevărul. (Despre acele oraşe, Broneviţki nu spunea „le-am cedat”, ci „le-au luat”.)

  Stăteam pe trepte şi discutam. Noi, tinerii, eram foarte plin de viaţă şi de nelinişte pentru ea, dar, în esenţă, nu puteam spune despre ea nimic mai inteligent decât cele ce se scriau în ziare. Ne simţeam bine cu soţii Broneviţki: spuneam tot ce gândeam fără să observăm vreo diferenţă de receptare.

  Ei ne priveau, fără îndoială, ca pe două exemplare ale tineretului plin de naivitate. Tocmai trecuserăm prin anii Treizeci, şi parcă nici nu trăiserăm în ei. Ne-au întrebat ce amintiri avem din anii 1937-1938? Ce amintiri?! Biblioteca Universităţii, examenele, voioasele excursii sportive, seratele dansante, formaţiile artistice de amatori şi dragostea, fireşte, era vârstă dragostei. Dar profesorii noştri n-au fost arestaţi în vremea aceea? Da, într-adevăr, se pare că vreo doi-trei au fost arestaţi. Au fost înlocuiţi cu conferenţiari. Dar studenţi u-au fost arestaţi? Ne-am adus aminte: da, într-adevăr, au arestat câţiva din anii mari. Şi altceva?… Nimic, noi am dansat. Dar dintre cei apropiaţi vouă u-n-u… S-au atins de nimeni?… Nu…

  Asta-i cumplit, şi eu vreau să-mi amintesc cu exactitate. Dar totul a fost anume aşa. Şi este cu atât mai cumplit, fiindcă eu nu făceam parte din tineretul dansator şi sportiv, nici dintre maniacii înţepeniţi în ştiinţa şi formulele lor. Eu manifestam un interes deosebit pentru politică încă de la vârsta de zece ani, eram doar un mucos când nu-l mai credeam pe Krâlenko şi mă miram de caracterul regizat al celebrelor procese^, dar nimic nu mă împingea