să merg mai departe, să fac legătura între acele mărunte procese de la Moscova (ele păreau grandioase) şi uriaşa roată care se rostogolea prin ţară zdrobind totul în calea ei (numărul victimelor trecea, nu ştiu cum, neobservat). Mi-am petrecut copilăria stând la coadă: la pâine, lapte, aipacaş (pe atunci nu ştiam ce este carnea), însă nu-mi dădeam seama că lipsa pâinii semnifica ruinarea satelor şi care era cauza acestei minări. Căci pentru noi circula altă formulă: „dificultăţi temporare”, în oraşul nostru mare, în fiecare noapte arestau cu nemiluita, dar eu nu umblam noaptea pe străzi. Iar ziua, familiile celor arestaţi nu arborau steaguri negre la fereastră, şi colegii mei de facultate nu povesteau nimic de părinţii ridicaţi.

  În ziare totul părea senin, fără nori, şi plin de optimism.

  Iar tânărului îi place nespus să creadă că totul merge bine.

  Acum înţeleg că pentru Broneviţki era periculos să ne povestească despre anumite lucruri. Totuşi câte ceva ne-a revelat bătrânul inginer, victimă a uneia dintre cele mai crunte lovituri ale GPU-ului. El şi-a pierdut sănătatea în puşcării, a suferit mai multe condamnări şi a cunoscut nu doar un singur lagăr, dar povestea cu pasiune aprinsă numai despre începuturile Djezkazganului: despre apa otrăvită cu aramă, despre aerul vătămător, despre crime, despre zădărnicia plângerilor trimise la Moscova. Chiar şi numai cuvântul acesta, Djez-kaz-gaii, făcea să te treacă fiorii, ca şi acele povestiri pline de cruzime. (Şi? Credeţi că acest Djez-kaz-gan a schimbat cât de cât felul nostru de a recepta lumea? Câtuşi de puţin, fireşte. Căci această localitate nu este aici, aproape de noi. Şi cele povestite nu ne privesc, nu ni s-au întâmplat nouă. Ele uu se pot transmite. E mai lesne să nu te gândeşti. Este mai lesne să uiţi.)

  Acolo, în Djezkazgau, când Broneviţki a scăpat de escortă, a venit la el actuala nevastă, pe atunci tânără domnişoară. Şi acolo, în decor de sârmă ghimpată, s-au căsătorit La începutul războiului, printr-o minune, erau în libertate, la Morozovsk, fireşte, cu buletine de identitate „deteriorate” -^. El lucra într-un birou de construcţii prăpădit, ea era contabil.

  Pe urmă, eu am fost chemat în armată, soţia mea a plecat şi ea din Morozovsk. Orăşelul a fost ocupat de nemţi. Apoi a fost eliberat Şi, într-o zi, soţia mi-a scris pe front: „îuchipuie-ţi, cică în Morozovsk, sub nemţi, Broneviţki a fost burgomistrul Ce ticăloşie!” M-am mirat şi eu şi mi-am zis: „Ce mârşăvie!”

  Dar au mai trecut nişte ani. Undeva, întins pe priciul întunecos al închisorii, prefirându-mi în gând viaţa trăită, mi-am adus aminte de Broneviţki. Însă n-am mai găsit în mine uşurinţa juvenilă ca să-l condamn. L-au dat pe nedrept afară din serviciu, pe urmă i-au oferit uu serviciu nedemn de el, l-au închis, l-au schingiuit, l-au bătut, l-au sleit de puteri, i-au scuipat în faţă. – Iar el? El trebuia să creadă că asta înseamnă progres, că viaţa lui toată, trupească şi spirituală, şi viaţa celor apropiaţi lui, şi viaţa batjocorită a întregului popor nu au nici o importanţă.

  Îndărătul petecului de ceaţă al „cultului personalităţii” ce ni s-a aruncat, îndărătul straturilor de timp pe care le-am străbătut şi ne-am transformat (şi de la un stat la altul are loc refracţia şi deviaţia razei de lumină), acum nu ne mai vedem pe noi şi anii treizeci nici pe locul pe care şi noi, şi ei am fost, nici sub înfăţişarea pe care şi noi, şi ei am avut-o. Acea divinizare a lui Stalin şi acea credinţă în totul, fără rezerve şi fără limite, nu au fost câtuşi de puţin proprii întregului popor, ci numai partidului, comsomolului, tineretului studios de la oraş, surogatului intelectualităţii (instalat îu locul celei nimicite şi risipite) şi, în parte, micii burghezii orăşeneşti (clasei muncitoare), care nu închideau niciodată difuzoarele radio, de la bătăile de dimineaţă ale orologiului din tumul Spasski23, pâuă la Internaţionala, de la miezul nopţii,

  Pentru care vocea lui Levitan2^ a devenit vocea conştiinţei lor. („în parte” -pentru că Decretele privind regimul de muncă în producţie: „douăzeci de minute întârziere” şi înrobirea într-o uzină nu-şi recrutaseră deloc partizani.) Exista însă şi o minoritate orăşenească, şi nu chiar atât de mică, formată, în orice caz, din câteva milioane, unii care smulgeau cu dezgust din priză şnurul difuzoarelor ori de câte ori aveau curaj, care în fiece pagină de ziar nu vedeau decât minciuni, de la un capăt la altul al coloanelor; şi pentru aceste milioane ziua alegerilor era o zi de chin şi de umilinţă. Pentru această minoritate, dictatura instaurată la noi nu era nici a proletariatului, nici a poporului, nici (pentru cine îşi aminteşte exact sensul iniţial al cuvântului) sovietică2-^, ci dictatura uzurpatoare a minorităţii comuniste, a cărei trăsătură distinctivă era carjacterul ei deosebit de brutal.

  /Omenirea este aproape incapabilă să-şi însuşească o cunoştinţă în mod nonemoţional, insensibil, în ceea ce omul a văzut ceva rău, este aproape imposibil, chiar dacă s-ar forţa, să mai vadă şi ceva bun. Nu totul, de la un capăt la altul, era detestabil în viaţa noastră şi nu toate cuvintele din ziare erau minciună, dar această minoritate oprimată, hăituită, împresurată de turnători recepta viaţa întregii ţări ca detestabilă, şi tot ce scriau ziarele – ca minciuni. Să ne amintim că atunci nu existau emisiunile occidentale în limba rusă (dar şi aparatele de radio existau într-un număr infim), că singurele informaţii cetăţeanul putea să le primească numai din ziarele noastre şi din emisiunile oficiale de la radio, şi tocmai pe acestea Broneviţki şi toţi cei ca el le receptau ca pe o minciună interminabilă şi obsedantă sau ca pe o disimulare poltronă. Şi tot ce se scria despre străinătate şi despre pieirea irevocabilă a lumii occidentale în anul 1930, şi despre trădarea socialiştilor occidentali, şi despre elanul unanim al întregii Spânii împotriva lui Franco (iar în 1942 despre aspiraţia trădătoare a lui Nehru spre libertatea Indiei – căci asta slăbea imperiul englez – aliatul nostru), toate acestea de asemenea s-au dovedit minciuni. Propaganda plină de ură, agasantă, după sistemul „cine nu este cu