noi, acela e împotriva noastră”, n-a făcut niciodată distincţie între poziţiile Măriei Spiiidonova2^ şi ale lui Nicolae al II-lea, ale lui Leon Blum2^ şi Hitler, ale parlamentului englez şi Reichstagului german. Şi de ce aceste povestiri în aparenţă fantastice despre cărţile arse pe rug în pieţele germane28 şi despre resurecţia unor vechi atrocităţi teutonice (să nu uităm că atrocităţile teutonice au constituit şi obiectul minciunilor ziarelor ruseşti în plimul război mondial) Broneviţki trebuia să le distingă, să le remarce ca adevăr, şi în nazismul german (ponegrit aproape în aceleaşi expresii-limită ca mai înainte Poincare2^, Pitsudski30 şi conservatorii englezi) să recunoască un patruped demn de acela care un sfert de secol, absolut real, în came şi oase, l-a sugrumat, l-a otrăvit şi sfâşiat până la sânge pe el însuşi, şi Arhipelagul, şi oraşul rus, şi satul rus? Şi toate acele viraje gazetăreşti despre hitlerişti – ba întâlni-rile prieteneşti ale bravelor noastre santinele în mârşava Polon ie3*, şi întregul val de simpatie gazetărească faţă de aceşti ostaşi viteji împotriva bancherilor anglo-francezi, şi discursurile integrale ale lui Hitler pe o pagină întreagă din „Pravda”; ba, pe urmă, într-o singură dimineaţă (a doua dimineaţă a războiului), explozia de titluri, că toată Europa geme disperată sub călcâiul lor, -

  Toate acestea n-au făcut altceva decât să confirme inconsecvenţa minciunilor gazetăreşti şi n-ar fi putut în nici un chip să-l convingă pe Broneviţki că pe pământ există călăi comparabili cu ai noştri, pe care el îi cunoştea de-ade-văratelea. Şi dacă acum, pentru a-l convinge, i s-ar fi pus zilnic în faţă buletinul informativ al BBC-ului, singurul lucra de care ar mai fi putut fi convins era acela că Hitler constituie cel de-al doilea pericol pentru Rusia, dar în nici un caz primul, câtă vreme Stalin era acolo. Insă BBC-ul nu i-a pus nici un buletin dinainte, iar Informbiuroul, chiar din prima lui zi de naştere, avea tot atâta credit, cât şi agenţia TASS; iar zvonurile împrăştiate de refugiaţi nu erau nici ele din prima mână (nu veneau nici din Germania, nici din teritoriile ocupate, de unde nu ieşise încă nici un martor viu); din prima mână nu era decât lagărul din Djezkazgan, şi anul 1937, şi foametea din 1932, şi deschiaburirea, şi distrugerea bisericilor. Şi pe măsură ce armata germană se apropia, Broneviţki (şi zeci de mii de solitari ca el) simţea că se apropie ceasul lui, acel ceas unic, irepetabil, la care nu mai spera de douăzeci de ani şi care poate să-i revină omului doar o singură dată, din pricina vieţii noastre scurte comparată cu deplasările istorice lente, acel ceas când el (ei) îşi poate declara dezacordul cu cele ce s-au petrecut, cu cele ce s-au înfăptuit, s-au fluierat, s-au călcat în picioare în toată ţara, şi prin mijloace cu totul necunoscute să-şi servească ţara aflată pe drumul pierzaniei, să servească renaşterii unei opinii publice în Rusia. Da, Broneviţki n-a uitat nimic şi n-a iertat nimic. Şi nicicum n-a putut să-i fie dragă acea putere care a doborât Rusia, a adus-o în starea de mizerie colhoznică, de decădere morală şi, iată, acum, la această înfrângere militară năucitoare. Şi, sufocându-se, se uita la naivii ca mine, ca noi, nefiind în stare să ne convingă să ne schimbăm părerile. El aştepta pe cineva, pe cineva numai pentru ca să înlocuiască puterea stalinistă! (Cunoscuta inversare psihologică de poli: orice altceva, dar nu acesta, al nostru, atât de dezagreabil! Oare poţi să-ţi închipui că există pe lume cineva mai rău decât ai noştril Trebuie să spunem că ne aflam în regiunea Donului, iar acolo jumătate din populaţie îi aştepta la fel pe nemţi.) Astfel, trăind toată viaţa ca o fiinţă apolitică, în cel de-al şaptelea deceniu al său, Broneviţki s-a hotărât să facă un pas politic.

  Şi a acceptat să fie pus în fruntea municipalităţii din Morozovsk…

  Acolo, cred eu, şi-a dat repede seama în ce bucluc a intrat: că pentru cei veniţi Rusia era ceva şi mai insignifiant, şi mai dezgustător decât pentru cei care plecaseră. Vârcolacul avea nevoie numai de sucurile Rusiei, corpul putea să piară. Noul burgomistru nu trebuia să conducă viaţa publică rusească, ci pe slugoii poliţiei germane. Dar el fusese instalat pe un ax, şi nu-i rămânea decât – bine sau rău – să se învârtească. Eliberându-se de nişte călăi, trebuia să-i sprijine pe alţii. Şi brusc a recunoscut că acea idee despre patriotism, pe care o credea opusă ideii sovietice, este contopită cu cea sovietică: într-un mod cu neputinţă de înţeles, ea a trecut ca prin sită de la minoritatea lucida care o păstrase la majoritatea îndobitocită: au uitat cum au prigonit-o şi au tras în ea cu automatele, cum au batjocorit-o, acum, iată, a devenit trunchiul principal al unui arbore străin.

  De bună seamă, frica şi impasul au fost însoţitorii lui (lor). Defileul şi-a schimbat locul şi rămăsese doar o ieşire: moartea ori condamnarea la ocnă.

  Fireşte, nu toţi acolo erau Broneviţki. Fireşte, la acest scurt ospăţ în timpul ciumei s-au adunat mulţi corbi, ahtiaţi după putere şi sânge. Dar unde nu se adună ăştia! Ei s-au potrivit grozav şi la NKVD. Aşa e şi Mamulov, şi Antonov din Dudinka, şi alde Poisuişapka32 – nu poţi să-ţi închipui călăi mai detestabili! Şi domnesc zeci de ani, şi chinuiesc însutit poporul. Vă mai amintiţi de supraveghetorul Tkaci (Partea a Treia, cap. 20)? Asta s-a aranjat bine şi într-o parte, şi în cealaltă.

  Fiindcă am vorbit despre oraş, să nu uităm să pomenim şi de sat Mulţi dintre liberalii de astăzi obişnuiesc să învinuiască satul de obtuzitate politică şi conservatorism. Dar satul dinainte de război, în totalitatea lui, în majoritatea lui covârşitoare, era lucid, incomparabil mai lucid decât oraşul, el nu împărtăşea câtuşi de puţin divinizarea tătucului Stalin (şi nici ideea revoluţiei mondiale). El judeca pur şi simplu normal şi nu uitase cum i-au făgăduit pământ şi cum i l-au luat; cum a trăit, cum a mâncat şi s-a îmbrăcat înainte de colhozuri şi în timpul colhozurilor; cum îi luau viţelul, oaia, ba chiar şi găina din