Bunny stă în faţa unui apartament de la parter, pe Charles Street, în Kemp Town, şi se întreabă ce face. Se întoarce, vede cum fiul său îl priveşte prin geamul maşinii – băiatul îi aruncă zîmbetul lui şovăielnic – şi se întreabă ce Dumnezeu face. Apasă pe butonul soneriei de la intrare şi vede o formă întunecată şi fluctuantă, ca o iluzie optică, bîjbîind de cealaltă parte a geamului sablat – cu desenul unui apus de soare cu palmieri –, apoi zăngănind mai multe broaşte şi lanţuri, şi se întreabă ce face. Se uită la numele de pe lista clienţilor, unde scrie doamna Candice Brooks, şi simte aşteptarea sexuală pulsîndu-i la baza coloanei vertebrale, iar mintea i se limpezeşte şi se concentrează asupra obiectivului. Dar uşa se deschide şi în faţa lui apare o doamnă micuţă, cu ochelari negri, cocoşată şi imposibil de bătrînă, care îl întreabă cu o voce surprinzător de tînără:

— Cu ce vă pot fi de folos?

Bunny oftează şi se întreabă ce face. Apoi îşi dă seama: a venit aici ca să vîndă ceva. Închide ochii, se reculege şi încearcă să adopte atitudinea unei persoane cu farmec şi stăpînă pe sine. Nu e ceva chiar atît de uşor pe cît pare, pentru că Bunny simte, într-un mod subtil, că îl vizitează un fel de sminteală, ce s-a hotărît să stea cu el pînă la sfîrşitul petrecerii. Simte o crampă dementă în burtă în timp ce spune:

— O caut pe doamna Candice Brooks.

Bătrîna doamnă îşi potriveşte ochelarii cu o mînă artritică, plină de bijuterii, şi îi răspunde:

— Da, eu sînt doamna Brooks. Cu ce te pot ajuta, tinere?

Bunny se gîndeşte: „Tinere? Dumnezeule, oare e oarbă?“. Apoi îşi dă seama că de fapt chiar e oarbă. Cumpăneşte tăcut dacă asta e în avantajul sau în dezavantajul lui. Graţie inerentului său optimism, decide că e în avantajul său.

— Doamnă Brooks, numele meu este Bunny Munro. Reprezint Eternity Enterprises. Aţi contactat biroul nostru central şi aţi solicitat o prezentare gratuită a gamei noastre de produse de înfrumuseţare.

— Serios? se miră bătrîna, bătînd darabana cu degetele pe marginea uşii.

— Numele dumneavoastră e pe listă, doamnă Brooks.

— Ah, nu mă îndoiesc, domnule Munro! Probabil că aş uita să vin şi la propria mea înmormîntare, zice bătrîna, cu un rîs trist.

Doamna Brooks îl invită pe Bunny să intre şi îl conduce printr-o bucătărie mică şi întunecată. În timp ce se uită la gleznele ei umflate şi la ciorapii medicinali, Bunny se gîndeşte că e posibil ca doamna Candice Brooks să se dovedească un caz clasic de irosire a timpului – o bătrînă singură, care vrea doar să stea de vorbă cu cineva. Îşi aminteşte că atunci cînd îl însoţea pe tatăl său, care se ocupa de antichităţi, genul acesta de gîscă amabilă era cel în care tatăl său îşi înfigea dinţii cel mai uşor – pe astea putea să le stoarcă teribil de uşor. Era un maestru – un adevărat seducător. Dar a le extorca de mobila lor veche era un lucru, iar a le vinde produse de înfrumuseţare era cu totul altceva.

— Sper că fata cea nouă care vine să deretice a lăsat casa în ordine. Eu nu prea îmi dau seama. Fetele astea tinere vin şi pleacă mereu. Sînt groaznic de costisitoare şi nici una dintre ele nu prea vrea să aibă grijă de o căzătură bătrînă şi nebună ca mine.

— Le plătiţi ca să vă-ncurce, doamnă Brooks, zice Bunny.

Doamna Brooks rîde şi îşi caută drumul prin bucătărie cu bastonul ei alb, cu vîrf de cauciuc.

— Exact, domnule Munro.

Bunny îşi aminteşte, cu un zvîcnet brusc şi cald în chiloţii lui cu model de blană de leopard, cum se cabra şi ţipa Mylene Huq din Rottingdean, implorîndu-l să-i ejaculeze pe faţă.

Bunny o urmează pe doamna Brooks în living, unde e un aer greu şi mort ca timpul însuşi, osificat în ceva imobil şi persistent. Rafturile sînt pline de cărţi vechi, acoperite cu o patină de praf, iar absenţa televizorului creează o impresie îngrozitoare. Pianina Bösendorfer de lîngă peretele din spate, cu capacul deschis şi dinţii gălbui rînjiţi, va fi peste cîţiva ani o pleaşcă pentru cine ştie ce negustor de antichităţi, se gîndeşte Bunny. Face un gest inutil către pianină şi o întreabă pe bătrîna oarbă:

— Cîntaţi?

Doamna Brooks îşi ridică mîinile artritice, imitînd cu ele nişte gheare de monstru, şi chicoteşte ca o fetiţă.

— Doar de Halloween, spune ea.

— Aveţi foarte multă încredere în oameni. Îi invitaţi în casă pe toţi necunoscuţii?

— Încredere? Prostii! Sînt cu un picior în groapă, domnule Munro! Ce ar putea să vrea cineva de la mine?

Bătrîna doamnă loveşte mobilele cu bastonul ei ca o antenă, îşi caută drumul spre fotoliul acoperit cu creton şi se aşază pe el.

— Nici nu vă daţi seama, spune Bunny.

Apoi se uită la ceas, amintindu-şi dintr-odată un vis alcoolic de noaptea trecută, în care apărea o cutie de chibrituri plină cu clitorisuri de vedete – Kate Moss, Naomi Campbell, Pamela Anderson şi, bineînţeles, Avril Lavigne (printre altele) –, iar el încerca fără succes să dea găuri în capac cu o andrea tocită, în timp ce bobiţele mici şi roz ţipau că se sufocă.

— Poate că sînt oarbă, domnule Munro,