Doamna Brooks îl invită să se aşeze pe fotoliul din faţa ei, iar Bunny simte dintr-odată impulsul de a se întoarce şi a fugi, simte ceva oarecum malefic în cameră. Totuşi se aşază şi îşi pune diplomatul cu mostre pe măsuţa Queen Anne din faţa lui. Îşi dă seama, surprins, că pe măsuţă stă un radio cu tranzistori supradimensionat, de la care s-a auzit muzică clasică încă de cînd a intrat în cameră.

Doamna Brooks dă semne exagerate de încîntare, apoi se leagănă înainte şi înapoi cu reverenţiozitate, spunînd:

— Beethoven. Nimeni nu e mai bun decît el şi decît Bach. Mult deasupra lui Mozart. Beethoven a înţeles suferinţa cît se poate de profund. Se simte credinţa lui adîncă în Dumnezeu şi iubirea sălbatică faţă de lume.

— Asta mă depăşeşte puţin, îi zice Bunny. Sînt doar un amărît de om al muncii.

— Auden a spus-o cel mai bine: „Trebuie să ne iubim unii pe alţii sau să murim“.

Mîinile nenorocite ale doamnei Brooks tresar pe braţele fotoliului ca nişte păianjeni bizari, iar inelele ei scot un clinchet neliniştitor. Bunny aude de afară ţipetele ascuţite ale pescăruşilor şi murmurul scăzut al traficului de pe faleză.

— Aţi citit Auden, domnule Munro?

Bunny oftează, îşi dă ochii peste cap şi deschide diplomatul cu mostre.

— Bunny. Spuneţi-mi Bunny.

— Ai citit Auden, Bunny?

Bunny simte cum o uşoară iritare îi ciupeşte nervul de deasupra ochiului stîng.

— Doar de Halloween, doamnă Brooks, spune Bunny, iar bătrîna doamnă rîde ca o fetiţă.

Fiatul Punto e parcat pe Marina Parade, iar Bunny Junior stă cu capul sprijinit de geam, priveşte fluxul constant de oameni care trec pe lîngă maşină şi se întreabă ce face el de fapt. E convins că a învăţat Legea Răbdării şi se întreabă cînd îl va învăţa tatăl său să vîndă ceva cu adevărat. Băiatul crede că există posibilitatea nu numai să orbească din cauza blefaritei sale avansate, dar şi să-şi piardă minţile. A căutat în enciclopedie cuvîntul „miraj“, iar acolo scrie „iluzie optică produsă de refracţia luminii, din cauza căreia obiectele de la linia orizontului apar distorsionate“. A mai găsit şi cuvîntul „apariţie“, la care scrie „experienţa vizuală a perceperii unei persoane (vii sau moarte) undeva unde ea nu se găseşte în realitate“, dar nici una dintre ele nu i se pare prea logică. De-acum e convins că mama lui îl caută şi că vrea să-i spună ceva important şi se gîndeşte că, dacă o să rămînă acolo unde e, la un moment dat ea îl va găsi. E bucuros că a învăţat Legea Răbdării. I-a fost de ajutor. De asemenea, e convins că şi el vrea să-i spună ceva mamei lui, dar nu îşi dă seama ce, pentru că îi e foarte foame. Îşi doreşte să fi mîncat tot hamburgerul de la prînz, în cafenea. Vede un grup de adolescenţi care trec pe lîngă el, îndesîndu-şi pumni de cartofi prăjiţi sub glugă, şi din fundul stomacului său se aude un chiorăit de foame.

Se uită în spate şi vede vizavi, pe faleză, o tonetă pe a cărei prelată în dungi scrie cu litere mari „PEŞTE ŞI CARTOFI PRĂJIŢI“. Briza aduce un miros delirant de cartofi prăjiţi şi oţet. Bunny Junior închide ochii, inspiră, iar animalul misterios ascuns în stomacul lui geme încă o dată, demonstrativ.

Băiatul ştie că nu are voie să se dea jos din maşină, dar se teme tot mai tare că, dacă nu va mînca în curînd ceva, o să moară de foame. Ştie că are în buzunarul de la pantaloni trei monede de o liră. Îşi imaginează, cu oarecare plăcere, că tatăl său vine şi îl găseşte mort în Punto. Oare ce ar însemna asta pentru legea aia a lui, Legea Răbdării? Băiatul stă în maşină şi numără pînă la o sută. Apoi deschide portiera şi se dă jos, zăngănindu-şi monedele în buzunar.

„Pînă la trecerea de pietoni“, se gîndeşte el, „apoi traversarea străzii. Maximum două minute“. Simte un val de panică ce-i urcă prin nervii de la picioare şi îi explodează în stomac, îşi pune mîna pe piept şi simte prin cămaşă cum îi bate inima. Apoi lasă capul în pămînt şi porneşte.

Ajunge la trecerea de pietoni exact cînd pe semafor apare omuleţul roşu şi aşteaptă trei minute întregi pînă să apară cel verde. În acest timp lîngă el se opreşte un bărbat în pantaloni albi de trening şi un tricou cu guler, tot alb. Are sprîncenele pensate şi părul negru şi rar.

— Azi nu mergi la şcoală? îl întreabă bărbatul.

Zîmbeşte, jucîndu-se cu micul poloist brodat pe pieptul tricoului. Ochii bărbatului sînt atît de albaştri şi de limpezi, iar dinţii atît de albi şi de drepţi, încît Bunny Junior trebuie să-şi mijească ochii atunci cînd îl priveşte.

— Ţi-ai luat scutire medicală? insistă bărbatul.

Dar nu e o întrebare, ci mai degrabă o enunţare a unui act pervers şi diabolic.

Se face verde şi Bunny Junior se repede pe trecere, fără să se uite înapoi şi repetînd încet „La dracu’!“, pentru că acum nu mai simte foame în stomac – acum îi vine să se cace pe el. Simte pînă în fundul sufletului teribilul adevăr: că nu ar fi trebuit să părăsească adăpostul Punto-ului.

La toneta cu peşte şi cartofi prăjiţi e puţină lume la coadă. Băiatul