Legitimilor nu le plac câinii, dar le plac anumiţi copii.

O, da, le plac anumiţi copii foarte, foarte mult.

Într-o zi din luna mai 2011, la puţină vreme după ce Abra Stone îşi serbase cea de-a zecea zi de naştere, iar Dan Torrance cel de-al zecelea an de abstinenţă, Tati Fală ciocăni la uşa EarthCruiser-ului lui Rose Ţilindru. Legitimii poposiseră în Campingul Kozy, de la marginea oraşului Lexington, Kentucky. Mergeau spre Colorado, unde aveau de gând să-şi petreacă vara într-unul din oraşele proprietate personală, loc pe care Dan îl revizita uneori în coşmarurile sale. În mod obişnuit, nu se grăbeau să ajungă undeva anume, însă în vara aceasta erau stăpâniţi de neastâmpăr. Toţi ştiau care era graba, dar nimeni nu vorbea despre ea.

Rose se va ocupa de toate. Aşa cum făcea mereu.

— Intră, zise ea.

Când trebuia să se ocupe de afacerile Clanului, Tati Fală se îmbrăca mereu în costume elegante şi îşi punea în picioare pantofi scumpi, lustruiţi oglindă. Ba chiar îşi lua şi un baston dacă se simţea într-o dispoziţie mai tradiţionalistă. În dimineaţa aceasta, însă, purta o pereche de pantaloni largi, cu bretele, un maieu, cu un peşte desenat pe burtă (PUPĂ-MĂ-N BIBAN scria dedesubt) şi cu o şapcă de muncitor pe care şi-o scoase de îndată ce închise uşa în urma lui. Era secundul ei şi pe vremuri îi fusese amant, dar întotdeauna o trata cu cel mai mare respect, acesta fiind unul din multele lucruri care-i plăceau lui Rose la el. N-avea niciun dubiu că Legitimii ar fi putut merge mai departe sub conducerea lui în caz că ea ar fi murit. Măcar ceva vreme. Dar încă o sută de ani? Poate că nu. Probabil că nu. Sigur, Fală avea fagure de miere pe limbă când intra în contact cu mocofanii, pe care ştia cum să-i cureţe de bani, însă nu avea viziune şi era un strateg prea puţin priceput.

Şi în dimineaţa aceasta părea îngândurat.

Rose stătea pe canapea, îmbrăcată cu pantaloni trei sferturi şi un sutien simplu, de culoare albă. Fuma o ţigară şi se uita la a treia oră din emisiunea Today, la plasma ei mare de pe perete. Era ora „showbizului”, când invitaţi în platou erau bucătari renumiţi care-şi prezentau cele mai gustoase reţete şi actori care făceau reclamă celor mai noi producţii. Jobenul îi stătea într-o rână pe creştet. Tati Fală o cunoştea de mai mulţi ani decât o viaţă de mocofan şi tot nu aflase prin ce magie sfida gravitatea pălăria aia.

Rose închise sonorul din telecomandă.

— Pe legea mea, dacă nu-i chiar Henry Rothman! Teribil de apetisant, deşi mă cam îndoiesc că ai venit ca să te savurez. Nu la zece şi un sfert dimineaţa şi nu cu expresia aia pe faţă. Cine a murit?

O dăduse în glumă, dar sprâncenele încruntate ale bărbatului îi spuneau că nu era nimic de râs. Închise televizorul şi se concentră la stingerea ţigării, nedorind să-l lase să-i observe panica. Pe vremuri, Clanul avusese două sute de membri. Cu începere de ieri, nu mai rămăseseră decât patruzeci şi unu. Şi, dacă nu se înşela în privinţa căutăturii lui crunte, azi erau mai puţini cu încă unul.

— Tommy Dubă, spuse el. S-a stins în somn. A făcut un singur ciclu şi, după aia, bum! N-a suferit deloc. Iar asta se întâmplă al dracului de rar, după cum bine ştii.

— Nucu l-a văzut? Când mai avea ce să vadă, continuă gândul ei.

Nucu, pe al cărui permis de conducere şi carduri de mocofan era trecut numele Peter Wallis, din Little Rock, Arkansas, era felcerul Clanului.

— Nu, s-a dus prea repede. Mary Grasa era cu el. S-a trezit când Tommy a început să se zbată. A crezut că visează urât şi i-a dat un ghiont… numai că deja nu mai avea în ce să lovească în afară de pijamaua lui. Probabil că a făcut un stop cardiac. Tommy era foarte răcit. Nucu e de părere că răceala asta i-a pus capac. Şi ştii că fuma ca un turc.

— Noi nu facem stop cardiac.

Şi adăugă, fără tragere de inimă:

— Dar, pe de altă parte, nici nu răcim. Chiar că respira mai greu în ultimele zile, nu crezi? Săracul T.D.

— Mda, aşa-i, săracul T.D. Nucu zice că-i imposibil să ne spună mai multe fără autopsie.

Care nu putea avea loc. Deja nu mai exista niciun corp pentru disecţie.

— Cum se simte Mary?

— Tu cum crezi? E praf de durere. Erau împreună de pe vremea când Tommy Dubă îşi zicea Tommy Camion. De aproape nouăzeci de ani. Ea a avut grijă de el după ce s-a Transformat. Ea i-a dat prima oară abur când s-a trezit a doua zi. Acum zice că vrea să se omoare.

Rose era arareori şocată, dar vorbele astea avură efectul scontat. Niciun Legitim nu se sinucisese vreodată. Viaţa era – dacă ne este permis să folosim o licenţă poetică – unicul lor motiv pentru a trăi.

— Poate că doar vorbeşte gura fără ea, spuse Tati Fală. Doar că…

— Doar că ce?

— Ai dreptate când zici că noi nu răcim, dar uite că în ultima vreme am cam avut parte de aşa ceva. Sigur, majoritatea sunt doar nişte guturaiuri minore care trec repede. Nucu crede că nu ne hrănim cum trebuie. Dar, sigur, îşi dă şi el cu presupusul.

Cufundată în gânduri, Rose bătea uşor darabana pe abdomenul ei dezgolit, cu ochii ţintă la dreptunghiul negru al televizorului. Într-un final, spuse:

— În regulă, e adevărat că n-am prea avut parte de hrană îndestulătoare în ultima vreme, dar am înghiţit abur acum o lună, în Delaware, şi Tommy era bine mersi atunci. Imediat a întinerit.

— Mda, dar, Rosie… ştii bine că n-a fost mare lucru de capul puştiului din Delaware. Era mai mult intuiţie decât abur.

Nu se gândise în termenii aceştia, dar era adevărat. În plus, conform permisului de conducere, băiatul respectiv avea nouăsprezece ani. Adică era trecut bine de pubertate şi de perioada când avusese ceva abur. Nu mult. Peste vreo zece ani, poate chiar cinci, el ar fi fost doar un mocofan oarecare. Da, nu fusese mare lucru de capul