lui, Fală avea dreptate. Dar nu e posibil să mănânci mereu doar friptură. Uneori trebuie să te mulţumeşti şi cu germeni de fasole şi tofu. Care te ajută să rezişti până când poţi să tai următoarea vacă.

Numai că tofu şi fasolea metafizică nu l-au ajutat pe Tommy Dubă să reziste, nu-i aşa?

— Pe vremuri era mai mult abur, spuse Fală.

— Eşti prost ca noaptea. Parcă ai fi unul din mocofanii ăia care zic că oamenii erau mult mai cumsecade acum cincizeci de ani. Asta-i o poveste şi nu vreau să te apuci să baţi toba. Oamenii sunt şi aşa destul de agitaţi.

— Mă cunoşti bine şi ştii că nu sunt genul. Dar nu cred că ar fi o poveste, aşa cum zici tu, iubito. Dacă stai să te gândeşti, e perfect logic. Acum cincizeci de ani, totul era din abundenţă – petrol, faună şi floră, terenuri arabile, aer curat. Ba existau chiar şi câţiva politicieni oneşti.

— Da, cum de nu! exclamă Rose. Richard Nixon, de pildă. Îl mai ţii minte? Regele Mocofanilor?

Dar el nu avea de gând să se lase atras în conversaţia asta. N-o fi avut viziune Tati Fală, dar rareori îşi pierdea concentrarea. Iar acesta era motivul pentru care îl făcuse secundul ei. Şi vorbele lui chiar aveau oarecare sens. Cine putea şti dacă oamenii aceia care le ofereau hrana de care aveau atâta nevoie nu erau cumva pe cale de dispariţie, asemenea coloniilor de ton roşu din Pacific?

— Ar fi bine să deschizi una din canistre, Rosie.

Observă cum face ochii mari şi se grăbi să ridice o mână, împiedicând-o să vorbească.

— Nimeni nu spune asta cu voce tare, dar toată familia doar la asta se gândeşte.

Rose nu avea nici cea mai mică îndoială că aşa stăteau lucrurile, iar ipoteza că Tommy murise din cauza complicaţiilor produse de malnutriţie părea a avea un dram de adevăr şocant. Pentru că, atunci când aburul se găsea în cantitate neîndestulătoare, viaţa devenea mai grea şi îşi pierdea savoarea. Sigur, Legitimii nu erau vampiri, la fel cu aceia din filmele vechi de groază, produse de studiourile Hammer, dar tot trebuiau să se hrănească.

— Cât a trecut de la al şaptelea val? o întrebă Fală.

Dar cunoştea răspunsul, aşa cum îl cunoştea şi ea. Membrii Clanului Legitim erau înzestraţi cu puteri precognitive limitate, însă, atunci când se apropia un dezastru cu adevărat mare pentru mocofani – pe care îl numeau „al şaptelea val” –, îl simţeau cu toţii. Deşi de-abia pe la sfârşitul verii lui 2001 începuseră să fie conştienţi de detaliile atacurilor asupra World Trade Center, ştiuseră cu câteva luni înainte că ceva mare urma să se petreacă în New York City. Rose încă-şi mai amintea bucuria şi febrilitatea aşteptării. Bănuia că la fel trebuie să simtă şi mocofanii flămânzi atunci când în nări le vine miros de mâncare din bucătărie.

În ziua aceea se ospătaseră toţi din belşug. La fel şi în zilele care au urmat. Poate că printre morţii din Turnuri nu fuseseră decât vreo doi care să aibă abur, dar, atunci când dezastrul este cu adevărat mare, toată agonia şi morţile violente îl fac infinit mai spornic. Din acest motiv Legitimii erau atraşi de astfel de locuri, aidoma insectelor de lumina puternică. Le era mult mai greu să localizeze „aburinzi” izolaţi, şi numai trei rămăseseră în rândurile lor care să aibă asemenea detectoare specializate în cap: Taica Flick, Barry Chinezoiul şi Rose însăşi.

Femeia se ridică, luă de pe scrin o bluză cu decolteu barcă şi şi-o trase la repezeală peste cap. Arăta splendid, ca întotdeauna, într-un fel cumva nepământean (din cauza pomeţilor înalţi şi a ochilor cenuşii), dar incredibil de sexy. Îşi puse la loc jobenul şi îi dădu un bobârnac ca să-i aducă noroc.

— Câte canistre pline îţi închipui tu că mai avem, Fală?

Bărbatul ridică din umeri.

— Douăsprezece? Cincisprezece?

— Cam pe-acolo, confirmă ea.

Era mult mai bine să nu ştie nimeni adevărul, nici măcar secundul ei. Ultimul lucru de care ar fi avut nevoie era ca neliniştea actuală să se transforme în panică făţişă. Atunci când oamenii intră în panică, o iau la goană în toate direcţiile. Şi, dacă se întâmpla una ca asta, Clanul s-ar fi putut dezintegra.

În tot acest timp Fală o măsura din cap până în picioare cu deosebită atenţie. Rose îl întrebă brusc, întrerupându-i contemplaţia:

— Crezi că poţi să închiriezi locul ăsta pentru la noapte?

— Glumeşti? La cât s-au scumpit benzina şi motorina, proprietarul nu-şi poate ocupa nici măcar jumătate din locuri în weekenduri. N-are cum să nu profite de ocazia asta.

— Atunci mergi şi înţelege-te cu el. Şi dă de veste celorlalţi că vom consuma aburul din canistră.

— Aşa am să fac.

O sărută şi-i mângâie unul dintre sâni.

— Asta-i bluza mea preferată, şopti el.

Rose începu să râdă şi-l împinse la o parte.

— Orice bluză cu ţâţe e bluza ta preferată. Haide, du-te.

Dar el mai zăbovi, cu un zâmbet şiret în colţul gurii.

— Spune-mi, frumoaso, mai adulmecă Fetiţa Muşcătură-de-Şarpe pe la uşa ta?

Rose întinse mâna şi îl strânse scurt sub cureaua pantalonilor.

— Vai de mine şi de mine! S-a gelozit cumva bastonul ăsta?

— Să zicem că da.

Nu-l credea, dar se simţea măgulită.

— S-a cuplat cu Sarey şi sunt cum nu se poate mai fericite amândouă. Dar, dacă tot vorbim despre Andi, să ştii că m-am gândit că ne poate fi de folos. Ştii tu cum. Spune-le şi celorlalţi, dar mai întâi vorbeşte cu ea.

După ce Tati Fală o lăsă singură, Rose îşi încuie rulota, se duse în cabină şi se lăsă în genunchi. Pipăi cu vârfurile degetelor covoraşul în zona dintre scaunul şoferului şi pedale. Desprinse o fâşie din el. Dedesubt se afla o bucată pătrată din metal, cu cifru. Rose introduse codul şi uşa seifului săltă câţiva centimetri. O deschise până la capăt şi se uită înăuntru.

Cincisprezece sau douăsprezece. Atâtea canistre bănuia Fală că le mai rămăseseră şi, cu toate că ea nu era în stare să descifreze gândurile Legitimilor la fel de bine cum putea citi gândurile mocofanilor, Rose era convinsă că el subestimase dinadins numărul lor.

Dac-ar şti…

Seiful era căptuşit cu polistiren pentru a proteja canistrele în caz de accident auto. Înăuntru erau patruzeci de suporturi. Şi în această