— La chestiile astea bătrîne şi fosilizate, zău că mă îndoiesc, răspunde doamna Brooks.

Îşi scoate inelele şi întinde ghearele ei monstruoase. Bunny îşi pune nişte cremă pe mîini, se întinde, apucă degetele bătrînei şi masează încet cu cremă încheieturile noduroase ale acestora. Mîinile ei artritice trosnesc atunci cînd Bunny le atinge. Doamna Brooks se leagănă înainte şi înapoi, marcînd spaţiul din jurul ei cu acest balans de metronom.

— A trecut foarte mult timp de cînd mi-a mai făcut cineva aşa ceva, domnule Munro. Aţi reuşit să reîncărcaţi bateriile unei bătrîne!

— Dumnezeule, doamnă Brooks! spune Bunny, prefăcîndu-se uimit. Mîinile dumneavoastră au devenit ca de fetiţă!

Doamna Brooks rîde cristalin, fericită.

— Ah, bărbat caraghios ce eşti! exclamă ea.

Bunny Junior se repede în sus pe scări şi parcurge faleza în fugă, făcînd tot posibilul să nu îi atingă pe ucigaşii zombies, trece de bărbatul cu braţe imense şi păroase, care vinde peşte şi cartofi prăjiţi, traversează la zebra unde acţionează mîncătorii de copii şi, cînd vede Punto-ul galben, stropit cu găinaţ, are o senzaţie palpabilă de uşurare, ca şi cum ar fi ajuns acasă. Deschide portiera şi se prăvăleşte pe locul pasagerului, bălăngănindu-şi nebuneşte picioarele şi cu inima la fel de grea ca o nicovală, o ancoră sau moartea însăşi. Blochează portiera, îşi sprijină capul de geam, strînge din ochi şi îşi aminteşte că mama lui era destul de ţicnită în unele zile – ca atunci cînd o găsise mirosind cămăşile lui tati şi aruncîndu-le prin dormitor sau cînd se aşezase pe podeaua din bucătărie, mînjită cu ruj pe toată faţa. Dar chiar dacă ea avea, cum spunea tatăl lui, o „problemă medicală“, întotdeauna mirosea bine şi era catifelată la atingere.

Dintr-odată în geamul maşinii se aud nişte bătăi, care în urechea lipită de sticlă a băiatului se aud la fel de tare ca nişte împuşcături. Puştiului îi îngheţă sîngele în vine, îşi acoperă ochii cu mîinile şi spune „Te rog, nu mă mînca“.

Aude iar acelaşi zgomot, ridică privirea şi vede o poliţistă care bate în geam.

Poliţista e tînără, drăguţă şi are părul tuns scurt. Îi face semn lui Bunny Junior să coboare geamul şi îi zîmbeşte, iar puştiul observă uşurat pliurile atrăgătoare ce-i apar la colţurile gurii. Băiatul coboară geamul. Vede pe buza ei de sus un puf moale şi blond, aproape invizibil, iar cînd femeia vîră capul înăuntru, aude cum scîrţîie pielea nouă a centurii ei. Bunny Junior simte un miros uimitor de dulce în timp ce poliţista spune:

— Te simţi bine, tinere?

Băiatul strînge din buze, încercînd să zîmbească, şi dă din cap că da.

— N-ar trebui să fii la şcoală? întreabă ea.

Bunny Junior se gîndeşte că a fost turnat de căpcăunul în trening alb şi habar n-are cum să răspundă la această întrebare. Se joacă nervos cu Darth Vader şi scutură din cap.

— De ce nu? zice poliţista, iar Bunny Junior aude dinspre staţia ei radio cîteva pîrîituri care seamănă atît de bine cu o băşină, încît chicoteşte puţin.

— Tati spune că azi nu trebuie să merg la şcoală, îi explică el.

Dintr-odată băiatul se simte extraordinar de scîrbit de adulţi – poliţişti cu bastoane şi perverşi în trening alb, nebuni cu semne zodiacale la gît şi femei care fac ca cocoşul, graşi în rochii şi mame care se sinucid – şi se întreabă furios unde dracu’ e taică-său. Aproape imediat Bunny Junior se simte prost fiindcă a gîndit aşa ceva şi îşi şterge gîndul din cap.

— Din ce motiv? spune poliţista.

— Sînt bolnav, răspunde Bunny Junior.

Se lasă pe spătarul scaunului şi, cu o fluturare dramatică a mîinii, face un gest care lui i se pare a fi o imitaţie rezonabilă a unui băiat aflat în pragul morţii.

— Înţeleg. Păi, atunci n-ar trebui să fii în pat?

— Cred că da, zice Bunny Junior, dînd din umeri.

— A cui e maşina? arată poliţista cu degetul înspre Fiat.

— A lui Darth Vader, răspunde băiatul, fluturînd figurina.

Poliţista se ridică în picioare, se bate cu palma în piept şi spune, cu o voce care simulează seriozitatea:

— Forţa fie cu tine.

Bunny Junior observă cum la colţurile gurii ei apar iar acele pliuri. Apoi dispar, iar poliţista îşi bagă din nou capul pe geam şi spune:

— Deci unde e tatăl tău?

Brăţara de argint pe care o poartă Bunny la mîna stîngă zdrăngăne, iar ecourile zgomotului plutesc încet în încăpere. Mîinile doamnei Brooks tresar în poala ei şi chiar arată mai tinere. Pe faţa ei micuţă şi zbîrcită s-a instalat un zîmbet încîntat. În timp ce linge capătul creionului şi termină de completat formularul de comandă, Bunny se simte vag răzbunat. Se gîndeşte că s-a întrecut pe sine. I-a vîndut acestei bătrîne o cantitate enormă de produse de înfrumuseţare pe care ea nu le va folosi niciodată, dar astfel a făcut-o fericită pe babă. Însă Bunny simte şi un disconfort nervos în trup, o nelinişte cofeinică în ritmul sîngelui. S-a simţit astfel toată după-amiaza şi a presupus că e obişnuita lui mahmureală (în dimineaţa aceea exagerase puţin), însă vede pe fereastră graurii înălţîndu-se şi plonjînd ca o ameninţare neagră deasupra mării agitate şi