— Veţi primi produsele în zece zile lucrătoare, doamnă Brooks, spune Bunny.

— Mi-a făcut mare plăcere, domnule Munro.

În clipa aceea Bunny se luminează şi înţelege că ştia de la bun început că asta va urma. Simte cum îi urcă prin oase şi cum inima lui se pregăteşte, aşteptînd clipa. Observă că radioul a încetat, în mod inexplicabil, să mai emită, camera s-a întunecat puţin, iar temperatura a scăzut. Are senzaţia că nu mai simte cu vîrfurile degetelor, iar părul de pe ceafă i se ridică. Apoi becul din tavan pîrîie scurt. Ştie mai bine decît orice că, dacă va ridica ochii şi va privi spre peretele livingului, o va vedea pe soţia lui moartă, Libby, stînd pe taburetul tapiţat al pianinei. Va purta cămaşa de noapte pe care a purtat-o şi în noaptea nunţii lor, şi în noaptea în care s-a spînzurat. Vede o pată portocalie în colţul cîmpului său vizual şi un braţ ridicat acuzator sau aşa ceva. Aude cum graurii se apucă să ciripească maniacal, să ciugulească şi să zgîrie la fereastră. Aerul începe să pulseze şi să tremure, iar cînd aude cum corzile pianului sînt izbite puternic şi apocaliptic, îşi acoperă urechile cu mîinile şi încearcă să ţipe, dar nu reuşeşte.

Doamna Brooks începe să zgîrie aerul cu ghearele.

— Beethoven! strigă ea în delir, cu o boabă de spumă în colţul gurii.

— Avea o problemă medicală, spune implorator Bunny.

— Ce?

— Cum? zice şi Bunny, fără să ridice capul.

Bunny simte cum o furie vulcanică şi nepoftită îl bîntuie pe dinăuntru, o furie faţă de orice şi oricine – soţia asta a lui, care îl hăituieşte chiar şi de dincolo de mormînt, ca să-i facă acuzator cu degetul, curva asta artritică şi bătrînă, cu lipsurile şi nevoile ei idioate, băiatul lui cel dus cu pluta, care îl aşteaptă în maşină, tatăl lui, care moare de cancer, toate femeile rapace şi devoratoare, albinele şi graurii ăia nenorociţi… ce vrea toată lumea de la mine? Îşi blestemă propriile pofte insaţiabile, dar exact în timp ce face asta, încearcă să-şi îndrepte gîndurile către organele genitale ale vreunei starlete, vedete sau orice, dar nu reuşeşte să găsească nici una, pentru că graurii se izbesc în picaj de fereastră, iar corzile pianului răsună atît de tare, încît acum i se pare că o să-i crape capul în două. Doamna Brooks îl prinde de mînă cu ghearele ei mutilate şi spune:

— Trebuie să ne iubim unii pe alţii sau să murim!

— Ce? exclamă Bunny, ferindu-şi în continuare privirea, cu capul în jos şi ochii închişi.

O aude apoi pe doamna Brooks zicînd:

— Mi se pare că eşti teribil de trist, atîta tot.

— Ce? Cum? Trist?

Bunny îşi smulge mîna şi închide cu un pocnet diplomatul cu mostre. Bătrîna doamnă priveşte în jurul ei orbeşte şi pipăie inutil aerul cu mîna întinsă.

— Iartă-mă! zice ea, plină de remuşcări. Îmi pare groaznic de rău că te-am supărat.

Îşi flutură mîna în spaţiul tensionat dintre ei.

— Vin să te conduc, adaugă femeia.

Bunny se ridică, cu capul încă plecat şi cu mîinile acoperindu-şi urechile.

— Nu vă deranjaţi, doamnă Brooks, mîrîie el.

Se apleacă, ia de pe masă, cu îndemînare şi fără nici un zgomot, inelele bătrînei şi le strecoară în buzunarul sacoului.

— Mă descurc singur, zice el după aceea.

Bunny se întoarce sfidător spre pianina Bösendorfer, exact la timp ca să vadă că taburetul tapiţat e gol şi aerul tremură odată cu plecarea soţiei sale fantomă. Se întoarce spre uşă, îşi pipăie buzunarul, îşi dă cîrlionţul pomădat de pe ochi şi se gîndeşte: „Să vă fut pe toţi!“.

Ajuns afară, Bunny se opreşte pe alee, îngăduind rămăşiţelor palide ale soarelui de după-amiază şi brizei blînde să îi mîngîie faţa şi s-o cureţe de atmosfera încărcată din domiciliul plin de praf al bătrînei, un loc în care apar fantome. Cămaşa îi e udă leoarcă de transpiraţie şi Bunny observă că graurii au dispărut. Tot mai are impresia că aude corzile ce vibrează funerar la pianina din apartamentul doamnei Brooks, dar nu e sigur.

O ia pe Marine Parade şi, după ce întoarce colţul, devine conştient de mai multe lucruri în acelaşi timp. În primul rînd o poliţistă stă lîngă Punto şi vorbeşte la staţia radio, la walkie-talkie sau aşa ceva. În al doilea rînd uniforma albastră de gabardină a poliţistei face ca ţîţele ei să vibreze, încărcate cu o autoritate poliţienească dură, care îl loveşte pe Bunny direct în sulă, iar în al treilea rînd e clar că gagica nu e lesbiană, pentru că are un cur ferm, incredibil. De-abia cînd se apropie de ea, cu pianul încă bubuindu-i în cap, se întreabă ce dracu’ caută acolo.

— Vă pot ajuta cu ceva? o întreabă Bunny.

Poliţista încetează să mai vorbească la staţia radio, la care încep să se audă paraziţi. Bunny studiază accesoriile grele, sado-maso – cătuşe, baston de cauciuc, spray paralizant – care îi atîrnă de centură, precum şi sînii ca nişte torpile. În