Trebuia să ajung la Bucureşti înainte de sfârşitul lunii, ca să-mi dau ultimele examene. Am avut şi neplăcuta surpriză să nu primesc leafa de la „Cuvântul”. Titus Enacovici murise de cu-rând şi gazeta, al cărei director devenise acum Nae Ionescu, se lupta cu greutăţi financiare tot mai mari. De acasă, mi-au trimis un mandat care mi-a permis să-mi plătesc biletul de vapor de la Napoli la Constantinopole. Consulul nostru îmi dăduse o scrisoare către colegul lui din Stanbul, asigurân-du-mă că voi primi acolo un bilet gratuit pe un vapor românesc. Cu mare greutate am reuşit să-mi încarc notele, manuscrisele şi cărţile în două geamantane. Din teza de licenţă, nu scrisesem decât fragmente; multe din ele vor fi lăsate la o parte la redactarea definitivă, când a trebuit să-mi restrâng expunerea la numai trei gânditori. O bună parte din materialul adunat nu l-am folosit niciodată. Acele sute de pagini, în care transcrisesem şi rezumasem texte rare, îşi vor găsi curând locul, alături de alte manuscrise, într-unui din rafturile bibliotecii cu geamuri pe care mi-o dăruise tata.

  Am revăzut Napoli, dar nu şi pe Macchioro. M-am îmbar-cat a doua zi pe un vapor italian. Rămâneam cât puteam mai njult pe punte, citind La conscienza di Zeno a lui Italo Svevo.

  Ar nopţile, înăbuşitoare, în pântecul vaporului, unde se aflau finele de clasa a IlI-a, mi se păreau nesfârşite. Îmi rămăse-ră destui bani ca să-mi pot îngădui să stau două zile la Atena.

  M tras la un fel de han, unde plăteam nimica toată şi mâncam uneori, pentru că preţurile erau derizorii. Chiar după aproa- 1 pe trei luni de Italia, Atena m-a răscolit până în adâncuri. În * fata Parthenonului, m-am trezit deodată că-mi vine să plâng şi, de ruşine, m-am plecat repede şi-am început să caut în jurul meu, ca şi cum aş fi pierdut ceva. Am descoperit o floricică măruntă, cât bobul de linte, de un albastru-pal, decolorat – şi am smuls-o cu emoţie, am presat-o în carnet, hotărât să nu mă despart niciodată de ea. Şi astfel am putut privi înseninat Parthenonul.

  De la Pireu, am luat un vapor grecesc până la Constanti-nopole, unde am rămas trei zile. Şi aici, încântarea mea n-a mai cunoscut margini. Umblam toată ziua şi, de câte ori îmi odihneam privirile pe Cornul de Aur, îmi făgăduiam să nu mai scriu impresii de călătorie. În bazarul de la Stanbul, am simţit cum îmi bate inima. Îmi va răspunde mahar-ijahul? Aproape că îmi era frică să sper. Simţeam că Orientul reprezintă pentru mine mai mult decât un peisaj de basm sau obiect de studiu, o parte a lumii care merită să fie cunoscută pentru istoria ei secretă sau pentru măreţia creaţiilor ei spirituale. O tulbure atracţie, în care parcă mi-aş fi ghicit ursita, o vrajă neînţeleasă care se răspândea de te mirai unde; un minaret descoperit pe neaşteptate, la capătul uliţei, un colţ de umbră sub un zid vechi, cerul întrevăzut printre chiparoşi.

  Consulul nostru mi-a făcut rost de un bilet gratuit pe unul din vasele româneşti şi, într-o dimineaţă glorioasă de la sfâr-şitul lui iunie, am ajuns la Constanţa. Mi-am transportat cu greutate cele două geamantane până la gară. Îmi rămăseseră bani pentru un bilet şi pentru o masă. M-am mulţumit cu un ceai cu pâine, ca să pot lua o birjă la Bucureşti.

  Vara aceea, ultima vară a studenţiei mele bucureştene, mi-a rămas în amintire ca un interval fabulos. Mi-am luat fără mare greutate ultimele examene, dar mi-a fost peste putinţă să termin teza de licenţă. Am amânat-o deci pentru toamnă. R [ica], dimpotrivă, reuşise să-şi ia licenţa şi făcuse cerere la minister pentru un post de profesoară. Trăiam acum arnân-doi ca într-un fel de vis, terorizaţi ca nu cumva să r. e trezească cineva, amintindu-ne că zarurile fuseseră aruncate mai demult, că totul era definitiv încheiat. Uneori, parcă ne între'

  O SCRISOARE A MAHARAJAHULUI. 153 ham din priviri de ce. Trebuie să se întâmple astfel – dar niciunul din noi nu îndrăznea să caute un răspuns.

  L-am convins uşor pe N'ae Ionescu de necesitatea călătoriei în India. Nu se putea altfel, cu un profesor care ne îndemna să mergem întotdeauna la sursă, să nu ne mulţumim cu cărţi despre”, să citim, de câte ori putem, un text original, pându-şi seama de interesul meu sincer şi continuu pentru Orient, în special pentru India,. Mae Ionescu îmi repeta de câte ori avea prilejul că nicăieri nu înţelegi mai bine o filosofie decât acolo unde s-a plămădit ea. În India, bunăoară, adăuga el, p°ţi vedea cum se poartă şi cum umblă pe stradă un om care nu crede în realitatea ontologică a lumii.

  În vara aceea, N'ae Ionescu a dus aproape singur pe umeri Cuvântul„. Rămăseseră foarte puţini redactori şi, cum lefurile nu mai erau plătite decât întâmplător şi parţial, nici aceşti puţini redactori nu-şi mai scriau cu regularitate articolele. Au fost zile când Profesorul scria aproape în întregime pagina în-tâi a ziarului, semnând cu diferite nume şi pseudonime. Uneori, semna chiar cu numele redactorului care neglijase să trimită manuscrisul. Îmi amintesc ce-mi spunea Perpessicius: că, deschizând o dată „Cuvântul”, s-a mirat văzându-şi numele în dreptul unui articol pe care ştia bine că nu-l scrisese. A rămas uimit citindu-l: parcă l-ar fi scris el!

  Deşi fără mari speranţe să-mi încasez chenzinele, continuam să aduc săptămânal cele două foiletoane şi uneori chiar alte articole. La orice oră aş fi trecut pe la redacţie, îl găseam peNae Ionescu acolo aplecat la biroul lui, scriind. Îşi păstrase zâmbetul, seninătatea şi umorul, deşi slăbise şi arăta întotdeauna obosit. Când, după o săptămână petrecută în Bucegi, la sfârşitul lui iulie, m-am dus să-l văd, mi-a lăudat obrazul odihnit şi ars de soare. „Tare m-aş repezi şi eu o zi la munte, mi-a spus. M-am coşcovit de tot, tot buchisind la gazeta asta.”

  Mă întâlneam adesea cu Stelian Mateescu, Paul Sterian, M-ircea Vulcănescu şi Sandu Tudor. Plănuiam împreună o revistă de filosofie religioasă, căreia Sandu Tudor îi găsise ti-lu'-' „Duh