Fală se simţea dezamăgit. Aşa se simţeau toţi. Aburinzii cu greutate le făceau probleme pentru că nu se lăsau ispitiţi. Ceea ce însemna că trebuiau luaţi cu forţa. Foarte des se întâmpla ca prietenii ori rudele să încerce să intervină. Uneori aceştia puteau fi adormiţi, însă nu întotdeauna; un copil cu mult abur în el era capabil să blocheze chiar şi eforturile lui Andi Muşcătură-de-Şarpe. Aşa că, de multe ori, oamenii erau ucişi. Gest deloc lăudabil, însă recompensa justifica întotdeauna preţul acesta: viaţă şi forţă îmbuteliate într-o canistră argintie. Puse bine pentru zile negre. În multe cazuri, erau şi beneficii secundare. Aburul era ereditar şi de cele mai multe ori rudele ţintei aveau şi ele puţin. 7

În vreme ce majoritatea membrilor Clanului aşteptau într-un popas umbros, la vreo şaizeci de kilometri mai la est de Council Bluffs, rulotele cu cei trei căutători făcură stânga împrejur, ieşiră de pe autostradă la Adair şi se îndreptară spre nord, la vânătoare. Se împrăştiară din nou şi porniră pe drumurile pietruite de ţară care împărţeau această parte a statului Iowa în întinse terenuri agricole. Se ghidau după semnalele emise de detectoarele lor din cap. Apropiindu-se de locul respectiv din trei direcţii. Triangulând.

Şi semnalul deveni mai puternic… mai puternic… şi se stabiliză. Abur bun, dar nu nemaipomenit. Mă rog, asta este. Calul de dar nu se caută la dinţi.

8

În ziua aceea, lui Bradley Trevor i se dăduse liber de la fermă ca să se antreneze cu echipa lui din liga a doua de baseball. Dacă taică-său ar fi refuzat să-l scutească de la treburi, probabil că antrenorul şi restul băieţilor ar fi venit să-l linşeze, pentru că Brad era cel mai bun jucător la bătaie pe care îl avea echipa. Şi n-ai fi zis, dacă te uitai la el – n-avea decât unsprezece ani şi era mai slăbănog decât o coadă de greblă –, dar era în stare să întreacă la fugă pe oricare dintre cei mai buni aruncători ai districtului. Îi lua oricând în adâncime pe durduliii amatori de hamburgeri. Asta se datora în parte vigorii sale de copil crescut la fermă. Însă doar în parte. Pentru că Brad părea să ştie cu exactitate ce fel de aruncare va urma. Şi nu din cauză că ştia să descifreze semnele adversarilor (posibilitate asupra căreia ceilalţi antrenori ai districtului făcuseră speculaţii sumbre). Ştia, pur şi simplu. La fel cum ştia şi care era cel mai bun loc pentru o nouă adăpătoare sau încotro a luat-o vaca rătăcită de cireadă sau unde era verigheta pe care o pierduse mămica. Uită-te sub covoraşul din camionetă, îi spusese el şi chiar acolo era.

Antrenamentul de azi fusese unul bun, dar, în timpul consfătuirii de după, Brad păru cu gândurile aiurea şi refuză să-şi ia cutia cu suc din căldarea cu gheaţă. Spuse că ar fi mai bine să se ducă acasă ca să-şi ajute mămica să strâmteze nişte haine.

— Ce zici? O să plouă? îl întrebă Micah Johnson, antrenorul.

Ajunseseră toţi să se bazeze pe el în chestiuni de genul acesta.

— Nu ştiu, răspunse Brad nepăsător.

— Te simţi bine, băiete? Mi se pare că eşti cam tras la faţă.

De fapt, Brad nu se simţea deloc bine. Se trezise de dimineaţă cu durere de cap şi ceva febră. Însă nu acesta era motivul pentru care voia să se întoarcă acasă chiar acum; avea un presentiment puternic ce-i spunea că nu trebuie să mai rămână pe terenul de baseball. Parcă mintea lui nu… nu mai era a lui. Nici nu mai era sigur dacă se afla cu adevărat acolo, sau totul nu era decât un vis – cât de aiurea era chestia asta, ce zici? Îşi scărpină absent pata roşie de pe antebraţ.

— Mâine la aceeaşi oră, da?

Antrenorul Johnson răspunse că da, aşa era planul, iar Brad se îndepărtă încet, cu mănuşa atârnându-i din mână. De obicei alerga – toţi alergau atunci când plecau spre casă –, însă astăzi parcă nu avea chef. Durerea de cap nu-l lăsase încă, iar acum îl dureau şi picioarele. Dispăru în lanul de porumb din spatele tribunelor, intenţionând să o apuce pe scurtătură ca să ajungă mai repede la ferma aflată la trei kilometri depărtare. Când ieşi pe Drumul Local D, scuturându-şi mătasea de porumb din păr cu mişcări apatice, se pomeni în faţa unei rulote marca WanderKing, de dimensiuni medii, care aştepta acolo cu motorul pornit. Lângă ea, zâmbind cu gura până la urechi, era Barry Chinezoiul.

— Ei, iată-te, spuse Barry.

— Cine eşti?

— Un prieten. Urcă. Te duc eu până acasă.

— Bine, zise Brad.

Pentru că nu era deloc în apele lui, se bucură că găsise o ocazie cu care să ajungă mai repede. Îşi scărpină iarăşi pata roşie de pe braţ.

— Tu eşti Barry Smith. Un prieten. Am să urc şi ai să mă duci acasă.

Intră în rulotă. Uşa se închise în spatele lui. WanderKing-ul se îndepărtă.

În ziua următoare, toată suflarea districtului a pornit în căutarea celui mai bun jucător al echipei de baseball din Adair. Un reprezentant al poliţiei statale le-a cerut localnicilor să raporteze prezenţa oricăror automobile sau furgonete mai dubioase. Au fost multe asemenea rapoarte, care nu au dus însă nicăieri. Şi, cu toate că rulotele cu cei trei căutători erau mult mai mari decât orice fel de furgonetă (cea a lui Rose Ţilindru era chiar uriaşă), nu le-a menţionat nimeni. În fond, nu erau decât nişte Rulotangii care călătoreau împreună. Brad intrase… în pământ.

La fel ca mii de alţi asemenea copii nefericiţi, el fusese înfulecat dintr-o singură înghiţitură.

9

Îl duseră mai la nord, într-o fabrică de procesare a alcoolului etilic, abandonată acum şi situată la mulţi kilometri distanţă de cea mai apropiată fermă. Fală îl scoase pe băiat în braţe din EarthCruiser-ul lui Rose şi îl culcă cu blândeţe pe jos. Brad era legat cu bandă adezivă şi plângea amarnic. Atunci când Legitimii se strânseră în jurul lui (ca bocitoarele la un mormânt deschis), îi rugă suspinând:

— Vă rog, duceţi-mă acasă. N-o să vă pârăsc niciodată.

Rose se lăsă în genunchi lângă el şi oftă:

— Te-aş