Ochii băiatului îl descoperiră pe Barry.

— Mi-ai zis că eşti bun! Te-am auzit! Aşa ai zis!

— Îmi pare rău, prietene.

Dar Barry nu părea deloc cuprins de regrete. Nu părea decât foarte înfometat.

— Nu-i ceva personal.

Brad se uită la Rose.

— O să-mi faci rău? Nu-mi face rău, te rog.

Dar bineînţeles că aveau să-i facă rău. Regretabil, dar durerea purifica aburul, iar Legitimii aveau nevoie de hrană. Şi homarii suferă atunci când îi arunci în apa clocotită, dar asta nu-i împiedică pe mocofani să-i gătească. Mâncarea-i mâncare şi supravieţuirea-i supravieţuire.

Rose îşi duse mâinile la spate. Haplea G puse un cuţit într-una din ele. Un cuţit mic, dar foarte tăios. Rose îi surâse băiatului întins pe jos.

— Am să încerc.

Băiatul a rezistat multă vreme. A urlat până când i s-au rupt coardele vocale şi urletele i s-au transformat în vaiete răguşite. La un moment dat, Rose s-a oprit şi s-a uitat în jur. În mâinile lungi şi puternice parcă avea mănuşi roşii de sânge.

— S-a întâmplat ceva? o întrebă Fală.

— Vorbim mai târziu, zise Rose şi se reapucă de treabă.

Razele de la douăsprezece lanterne transformaseră maidanul din spatele fabricii de alcool etilic într-o sală de operaţii improvizată ad-hoc.

Brad Trevor a mai reuşit să şoptească:

— Omoară-mă, te rog.

Rose Ţilindru i-a adresat un zâmbet încurajator:

— Îndată.

Dar nu a fost să fie.

Vaietele uscate au reînceput şi, în cele din urmă, s-au transformat în abur.

Au îngropat trupul băiatului în zori. Apoi au plecat mai departe.

RADIOUL TRĂSNIT

Nu se mai întâmplase nimic cam de vreo trei ani, dar sunt lucruri în viaţă pe care nu ai cum să le uiţi. Ca atunci când copilul tău începe să zbiere în miez de noapte. Lucy era singură, deoarece David plecase pentru două zile la o conferinţă în Boston, dar ştia că, dacă ar fi fost acasă, ar fi ajuns înaintea ei în camera Abrei. Pentru că nici el nu uitase.

Fetiţa lor stătea ridicată în pat, palidă, cu părul zburlit de la somn, cu ochii mari privind în gol. Cearşaful – cu care o înveleau atunci când vremea era caldă – i se înfăşurase în jurul trupului micuţ ca o crisalidă fantastică.

Lucy se aşeză pe pat şi o luă în braţe pe Abra. Avea senzaţia că îmbrăţişează un bolovan. Asta era partea cea mai rea. Era îngrozitor să fii trezită din somn de urletele fiicei tale, dar lipsa ei de reacţie era cu mult mai cumplită. În perioada dintre cinci şi şapte ani, aceste întâmplări nocturne fuseseră destul de obişnuite, iar Lucy se temuse ca nu cumva, mai devreme sau mai târziu, copila să nu-şi piardă minţile. Da, sigur, va continua să respire, dar ochii ei nu se vor mai dezlipi de lumea aceea înspăimântătoare pe care numai ea putea s-o vadă.

Nici vorbă de aşa ceva, încercase David s-o liniştească, iar John Dalton îi întărise spusele. Copiii sunt rezistenţi. Dacă nu prezintă consecinţe de durată ale acestor episoade – detaşare, izolare, comportament obsesiv, incontinenţă urinară –, înseamnă că totul e în regulă.

Însă nu era în regulă ca un copil să aibă coşmaruri şi să se trezească urlând din somn. Nu era în regulă că uneori, după asemenea momente, pianul de la parter cânta neatins de nimeni şi nici că robinetele din baia de la capătul holului se deschideau singure şi nici că becul veiozei de la căpătâiul patului se ardea atunci când ea sau David apăsau comutatorul.

Apoi îşi găsise un prieten invizibil, iar perioadele dintre coşmaruri deveniseră mai lungi. Şi, în cele din urmă, încetară. Până în noaptea asta. Nu că mai era noapte, nu tocmai; Lucy vedea prima dâră de lumină la est şi mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, pentru asta.

— Abby? Mami e cu tine. Spune ceva.

Cinci ori zece secunde fetiţa nu spuse nimic. Apoi statuia pe care o ţinea Lucy în braţe se relaxă şi redeveni o copilă. Abra scoase un oftat prelung, înfiorat.

— Am visat urât. Ca pe vremuri.

— Mi-am închipuit, iubito.

Abra nu-şi amintea mai nimic din coşmarurile ei. Uneori era vorba despre oameni care ţipau unii la alţii sau se băteau cu pumnii. A răsturnat masa când a fugit după ea, a spus fetiţa odată. Cu altă ocazie fusese o păpuşă din cârpă cu un singur ochi, abandonată în mijlocul unei şosele. Pe când Abra avea patru ani, le spusese că văzuse fantomiţe care se dădeau cu trenuleţul Helen Rivington – atracţie turistică din oraşul Frazier. Trenuleţul acela mergea de la Orăşelul Liliput până la Spărtura din Nori şi înapoi. Am văzut fantomiţele că era lună, le spusese Abra atunci părinţilor ei. Lucy şi David şedeau de o parte şi de cealaltă a patului, ţinând-o în braţe. Lucy încă îşi mai amintea cât de jilavă i se păruse pijamaua îmbibată de transpiraţie a Abrei. Ştiu că erau fantomiţe pentru că aveau feţele ca nişte mere vechi şi luna trecea prin ele.

Până în după-amiaza zilei următoare, Abra îşi revenise şi alerga şi se juca şi râdea iarăşi cu prietenii ei, însă Lucy nu putuse să uite imaginea descrisă de fiica ei: morţi care mergeau cu un trenuleţ de jucărie prin păduri, morţi cu feţe ca de mere zbârcite prin care treceau razele de lună. O întrebase pe Concetta dacă o dusese vreodată pe Abra cu trenul într-una din zilele acelea „petrecute ca între noi, fetele”. Chetta spusese că nici vorbă. Da, vizitaseră Orăşelul Liliput, dar trenuleţul era în reparaţii în ziua respectivă, aşa că se dăduseră în căluşei.

Acum Abra îşi ridică privirea la mama ei:

— Când vine Tati?

— Poimâine. A zis că ajunge pe la prânz.

— Nu-i destul de repede, şopti Abra şi o lacrimă îi alunecă pe obraz.

— Destul de repede pentru ce? Ce-ţi aduci aminte din vis, Abba-Doo?

— Îi făceau rău băiatului.

Lucy nu dori să continue discuţia aceasta, dar simţi