că nu are încotro. Mult prea multe corelaţii fuseseră între coşmarurile de mai de mult ale Abrei şi lucruri care se întâmplaseră cu adevărat. David fusese cel care descoperise în ziarul North Conway Sun poza unei păpuşi din cârpă, cu un singur ochi, sub titlul TREI MORŢI ÎN ACCIDENTUL DIN OSSIPEE. Lucy fusese cea care căutase ştiri despre cazuri de violenţă domestică în zilele de după două din visele Abrei cu oameni care ţipau şi se băteau. Chiar şi John Dalton părea a fi de acord cu ideea că Abra intercepta anumite transmisiuni prin ceea ce el numea „radioul ăla trăsnit pe care-l are în căpşor”.

Aşa că o întrebă:

— Ce băiat? Stă prin zonă? Îl cunoşti?

Abra scutură din cap.

— Departe. Nu mai ştiu.

Şi se lumină la faţă. Rapiditatea cu care ieşea din stările acestea aproape amnezice i se părea lui Lucy la fel de cumplită ca stările în sine.

— Da’ cred că i-am zis lui Tony. Şi Tony o să-i zică lu’ tati al lui.

Tony – adică prietenul ei invizibil. Nu-l mai pomenise de vreo doi ani, iar Lucy se rugă la Dumnezeu să nu fie vorba de un soi de regres. Abra avea deja zece ani – cam mult ca să mai aibă prieteni imaginari.

— Şi tăticul lui Tony o să poată să facă ceva, continuă Abra.

Şi se întunecă din nou la faţă.

— Da’ cred că-i prea târziu.

— Nu-i aşa că Tony n-a mai venit pe la tine de ceva vreme? o întrebă pe un ton nepăsător Lucy, ridicându-se de pe pat şi întinzând aşternuturile.

Abra chicoti când cearşaful îi atinse obrajii. Lui Lucy acesta i se părea cel mai minunat sunet din toate câte există pe lume. În primul rând pentru că era un sunet sănătos. Şi în cameră se făcea tot mai multă lumină. Şi în curând se vor auzi trilurile păsărilor.

— Mami, mă gâdili!

— Mămicilor le place să gâdile. Ăsta-i farmecul lor. Ia spune, cum e chestia cu Tony?

— Zice că o să vină la mine oricând am nevoie de el, răspunse Abra întinzându-se sub cearşaf.

Bătu uşor locul de lângă ea, iar Lucy se întinse alături de fiica ei, punând capul pe aceeaşi pernă.

— Şi am visat urât şi am avut nevoie de el. Cred că a venit, da’ nu-mi aduc aminte. Tăticul lui lucrează la un canin.

Ei, uite, pe asta n-o mai auzise.

— Adică e veterinar? Are grijă de căţei?

— Nu, cum nu ştii? „Canin” e acolo unde se duc oamenii care o să moară.

Tonul Abrei era indulgent, profesoral aproape, dar Lucy nu se simţi deloc amuzată. O luase cu fiori pe şira spinării.

— Tony zice că atunci când oamenii sunt prea bolnavi şi nu se mai fac bine, se duc la canin şi tăticul lui încearcă să-i ajute. Tăticul lui Tony are o pisică pe care o cheamă cam ca pe mine. Eu sunt Abra şi pisica e Azzie. Nu că-i aiurea, da’ e şi haios?

— Ba da. Aiurea, dar haios.

Probabil că John şi David ar fi spus, bazându-se pe asemănarea celor două nume, că toată povestea cu pisica nu era decât fabulaţia unei fetiţe foarte inteligente de numai zece ani. Însă nici ei n-ar fi crezut decât pe jumătate explicaţia aceasta, iar Lucy n-o credea deloc. Câţi copii de zece ani ştiu ce e acela un cămin de bătrâni, chiar dacă nu pronunţă cuvântul cum trebuie?

— Povesteşte-mi despre băiatul pe care l-ai văzut în vis, îi ceru ea, părându-i-se mai puţin periculoasă discuţia acum, când Abra se liniştise. Spune-mi cine voia să-i facă rău, Abba-Doo.

— Nu mai ştiu, da’ ştiu că se gândea că Barney i-a zis că e prietenul lui. Sau Barry. Mami, mi-l dai pe Ţopăilă?

Iepurele ei clăpăug din pluş, exilat în fundul dulapului. Abra nu mai dormise cu el de mai bine de doi ani. Lucy îl luă pe Ţopăilă şi îl puse în braţele fiicei sale. Abra strânse iepuraşul la piept şi adormi instantaneu, cu el lipit de bluza de la pijamaua roz. Cu ceva noroc, va dormi încă o oră, poate chiar două. Lucy rămase lângă ea, privind-o lung.

Te rog, Doamne, ajută-ne şi fă ca toată povestea asta să înceteze peste câţiva ani, aşa cum a zis John. Sau, şi mai bine, fă să înceteze chiar astăzi, chiar în dimineaţa asta. Ajunge. Nu mai pot să caut ştiri prin ziare, ca să văd dacă într-adevăr vreun băieţel a fost omorât de tatăl lui vitreg sau de nişte aurolaci sau de altcineva. Fă să înceteze.

Şi cu voce şoptită spuse:

— Doamne Dumnezeule, dacă exişti cu adevărat, vrei să faci ceva pentru mine? Vrei, Te rog, să spargi radioul ăla din capul fetiţei mele?

2

Când Legitimii porniră din nou spre vest, pe I-80, îndreptându-se spre acel oraş din munţii statului Colorado unde aveau de gând să-şi petreacă vara (presupunând, desigur, că nu li se va ivi cumva ocazia să facă rost de abur mult şi bun din apropiere), Tati Fală călătorea pe scaunul-mortului din EarthCruiser-ul lui Rose. La volanul microbuzului Affinity Country Couch al lui Fală se afla pentru moment remarcabilul contabil al Clanului, Jimmy Numere. Rose prinsese la radioul prin satelit al rulotei ei un post cu muzică country şi chiar acum se auzea cântecul „Whisky Bent and Hell Bound” al lui Hank Jr. Era un cântec frumuşel, iar Fală îl ascultă până la capăt şi abia apoi închise aparatul.

— Ai zis că vorbim mai târziu. Acum e mai târziu. Ce s-a întâmplat acolo?

— Am avut un spectator, răspunse Rose.

— Pe bune? ridică Fală din sprâncene.

Inhalase la fel de mult abur din băiatul Trevor ca şi ceilalţi, dar nu părea deloc mai tânăr. De fapt, rareori întinerea după ce se hrănea. Pe de altă parte însă, rareori i se întâmpla să îmbătrânească în perioadele dintre mese, dacă acestea nu erau prea îndelungate. Compromis foarte bun,