în opinia lui Rose. Probabil ceva din genele lui. Presupunând că mai aveau gene. Nucu zicea că aproape sigur mai au.

— Un aburind, vrei să zici.

Rose îi confirmă supoziţia cu un gest scurt din cap. În faţă li se desfăşura autostrada sub un cer ca de denim spălăcit, pe care pluteau leneşi câţiva nori cumulus.

— Mult abur?

— O, daaa. Colosal.

— Cât de departe?

— Pe coasta de est. Aşa mi se pare.

— Adică tu vrei să-mi spui că cineva s-a uitat la ce făceam noi de la… de la cât? Aproape două mii patru sute de kilometri?

— Poate chiar de mai departe. De undeva de la mama naibii, poate chiar din Canada.

— Băiat sau fată?

— Probabil fată, dar înţelege că n-a fost decât o străfulgerare. Cel mult trei secunde. Are vreo importanţă?

Nu avea.

— Câte canistre crezi că ai putea să umpli dintr-un copil cu atât de mult abur în boiler?

— Greu de spus. Pe puţin trei.

De această dată, Rose subestimă dinadins cantitatea. Bănuia că din acel spectator necunoscut se puteau umple zece canistre, douăsprezece chiar. Prezenţa aceea fusese foarte scurtă, dar extrem de intensă. Văzuse ce fac, iar oroarea ei (dacă despre o ea era vorba) fusese într-atât de puternică, încât să-i îngheţe mâinile lui Rose şi s-o facă să simtă o repulsie de moment faţă de activitatea din care fusese întreruptă. Dar senzaţia aceea nu fusese a ei, sigur că nu – eviscerarea unui mocofan era pentru ea la fel de scârboasă ca eviscerarea unei căprioare –, ci fusese un soi de ricoşeu psihic.

— Poate că ar trebui să întoarcem, zise Fală. Să ajungem la ea cât încă mai e bună.

— Nu. Cred că aburul ei o să se facă şi mai bun şi mai puternic. O lăsăm să se mai coacă puţin.

— Ştii precis sau doar intuieşti?

Rose făcu un semn cu mâna: aşa şi aşa.

— Şi intuiţia asta a ta e atât de tare cât să ne permitem să riscăm ca fata asta să moară într-un accident făcut de vreun şofer dement, ori să fie ucisă de vreun pedofil pervers? o întrebă Fală fără strop de ironie. Şi cum ar fi dacă, între timp, ar face leucemie? Ori vreo altă formă de cancer? Ştii că sunt predispuşi la de-astea.

— Dacă l-ai întreba pe Jimmy Numere, te-ar linişti spunându-ţi că statistica speranţei de viaţă e de partea noastră, zâmbi Rose, bătându-l afectuoasă pe picior. Îţi faci prea multe griji, Tati. O să ne ducem la Sidewinder, aşa cum am stabilit, şi, după vreo două luni, o să mergem în Florida. Şi Barry şi Taica Flick sunt de părere că ăsta o să fie anul uraganelor.

Fală se strâmbă.

— E ca şi cum ai cotrobăi prin tomberoane.

— Poate că da, însă trebuie să recunoşti că şi în tomberoane poţi da peste nişte resturi extrem de gustoase. Şi hrănitoare. Îmi vine să-mi smulg părul din cap numai când mă gândesc cum am ratat tornada aia din Joplin. Dar adevărul e că n-ai cum să prevezi asemenea furtuni subite.

— Şi fetiţa asta. Zici că ne-a văzut.

— Da.

— Şi a văzut şi ce făceam.

— Unde baţi, Fală?

— Ne-ar putea da de urmă?

— Iubitule, îmi mănânc jobenul dacă are mai mult de unşpe ani.

Şi Rose îşi lovi uşor ţilindrul ca pentru a da mai multă greutate spuselor sale.

— Probabil că părinţii ei habar nu au ce este sau ce-i în stare să facă. Şi chiar dacă au o vagă idee, probabil că o minimalizează ca naiba, ca să nu-şi facă prea multe griji din cauza unui fenomen peste puterile lor de înţelegere.

— Sau poate că o vor duce la psihiatru şi ăla o s-o îndoape cu pastile, se întărâtă Fală. Pastile care or s-o amortizeze şi o să ne fie şi mai greu s-o găsim.

Rose zâmbi.

— Din câte am reuşit eu să înţeleg – şi sunt destul de sigură că am înţeles bine –, tranchilizantele ar fi tot atât de folositoare în cazul ăsta ca o folie alimentară pusă peste un reflector. O s-o găsim când va veni vremea. Nu-ţi face probleme.

— Dacă zici… Tu eşti şefa.

— Chiar aşa, iubitule.

În loc să-l mângâie iar pe picior, acum îl strânse de umflătura pantalonilor.

— Diseară? În Omaha?

— La Hanul La Quinta. Am rezervat jumătate din primul etaj.

— Bun. Am de gând să te dau în montagne russe.

— O să vedem cine pe cine dă, spuse Fală.

Se simţea ca drogat după aburul puştiului Trevor. La fel se simţea şi Rose. Toţi se simţeau aşa. Deschise iar aparatul de radio. Nimeri peste grupul Cross Canadian Ragweed care se zbuciumau pe acorduri de rock, povestind despre băieţii din Oklahoma care habar n-au cum să-şi răsucească ţigările cu marijuana.

Legitimii mergeau spre vest.

3

Există îndrumători AA blânzi, există îndrumători AA duri şi mai există şi îndrumători precum Casey Kingsley, care nu înghit absolut nicio tâmpenie de la protejaţii lor. La începutul relaţiei, Casey îi ceruse lui Dan să participe la nouăzeci de întruniri ale Alcoolicilor Anonimi în nouăzeci de zile şi să-i telefoneze în fiecare dimineaţă la ora şapte. La terminarea celor nouăzeci de întruniri consecutive, a renunţat la telefoanele obligatorii de dimineaţă. Cei doi au început atunci să se întâlnească de trei ori pe săptămână la Cafeneaua Sunspot.

Când Dan ajunse acolo, într-o după-amiază de iulie a anului 2011, îl găsi pe Casey într-un separeu. Deşi Casey nu împlinise încă vârsta de pensionare, lui Dan i se păru că vechiul lui îndrumător AA (şi primul şef pe care îl avusese în New Hampshire) arăta foarte îmbătrânit. Chelise aproape complet şi şchiopăta vizibil. Avea nevoie de o operaţie la şold, pe care, însă, o tot amâna.

Dan îl salută, se aşeză, îşi încrucişă mâinile şi aşteptă să audă ceea ce Casey numea Catehismul.

— Eşti treaz astăzi, Danny?

— Da.

— Cum crezi tu că s-a întâmplat miracolul abstinenţei?

Dan începu să recite:

— Mulţumită programului Alcoolicilor Anonimi şi cu ajutorul dat de Dumnezeul înţelegerii mele. Se poate ca şi îndrumătorul meu să-şi fi adus o contribuţie modestă.

— Frumos compliment, dar nu e cazul să mă perii.

Patty Noyes se apropie de masă cu cafetiera şi-i turnă o ceaşcă lui Dan, fără ca acesta să i-o fi cerut.

— Ce faci, frumosule?

Dan îi zâmbi cu toţi dinţii.

— Excelent.

Femeia îi zburli părul, apoi se întoarse la tejghea, legănând şi mai mult din şolduri. Cei doi urmăriră cu