’50, dar nu mai rămăsese nimic din ea). Un muncitor câştiga 3 000 de lei, un muncitor fruntaş 4 000, un pensionar de boală 2 000. Nu era cazul să-ţi baţi capul. Patosul muncii, entuziasmul de pe şantiere erau mitologii. Am scris deci acest articol despre neurastenie ca patologie a motivaţiei. Ecoul sau mai bine zis lipsa de ecou a lucrării era ea însăşi o ilustrare a teoriei mele. Nimeni nu se sesiză de teoria mea, nici în bine, nici în rău. Era o astfel de perioadă când totul se afunda în indiferenţă.

Viaţa mea nu era, cu toate astea, mai puţin amuzantă şi interesantă. Mă bucuram de viaţă cum n-o făcusem niciodată, deşi eram conştient că trăiam într-o societate absurdă şi bolnavă.

Eram modest şi epicurian. Nu mă vedeam ca un revoluţionar, nici măcar ca un reformator. Dar, din punctul meu de vedere, de medic, aş fi vrut să aduc o contribuţie la schimbare.

Atunci am fost tentat de marxism.

Teoriile marxiste se potriveau excelent cu propria mea teorie despre neurastenie. În special scrierile de tinereţe ale lui Marx (care fuseseră, în fine, publicate la Editura Politică) validau ideile mele. Tânărul Marx vorbeşte despre „alienare“. Societatea îl înstrăinează pe om de esenţa lui. Esenţa omului e activitatea, munca. Dar, lăsându-i numai o mică parte, strictul vital necesar al produsului muncii lui – asta e esenţa exploatării capitaliste –, înstrăinarea sau, cu un sinonim, alienarea se produce. Omul devine străin de esenţa lui.

Dar, îmi spuneam, şi în socialism e la fel. Faptul că beneficiul nu se mai duce în buzunarele unui patron individual, ci în ale statului nu îl face pe muncitor mai puţin alienat. Bucuria muncii, întrecerile în producţie, primele pentru inovaţii sunt marginale şi, în general, apă de ploaie, propagandă pură. Rămânea numai apăsătoarea atmosferă neurastenică ce făcea din noapte ziuă şi închidea ai zilei ochi.

Îl frecventam în vremea aceea pe Saşa Ivasiuc. Era un tip imaginativ. Mai puţin mitoman decât s-a spus, extrem de deştept. Suspect de colaborare cu Securitatea. „Suspect“ era un eufemism. Toată lumea spunea: „Cum poţi să crezi că un ins care iese azi din domiciliul forţat şi intră mâine funcţionar la Ambasada Americană poate să nu fie securist?“. Eram deci conştient de acest lucru. Dar nu-mi păsa. Eram într-o asemenea formă fizică şi mintală, încât îmi spuneam: „Vor să afle ce gândesc? Ei bine, să afle“. A vorbi cu un informator în mod complet liber, a te expune la primejdia unei turnătorii era, de fapt, un act de libertate. Eu găseam o plăcere în a-l întâlni pe Saşa, şi asta mi-era de-ajuns. De când plecase în America bunul meu prieten Matei, duceam lipsă de prieteni şi de conversaţie. Pe de altă parte, Ivasiuc era şi un posibil aliat, în ideea că marxismul ar putea să fie un argument al ameliorării sociale, în condiţiile unui socialism etern, de nezdruncinat. Dar cum să procedezi? În afară de Saşa, nu mai era nimeni prin preajmă care să împărtăşească opinia că marxismul e ceva interesant. Chiar în cercurile de Partid, a face profesiune de credinţă marxistă era considerat o excentricitate. Nu degeaba îl întrebase odată Secretarul CC, Cornel Burtică, pe Ivasiuc dacă e evreu. „Nu“, răspunsese acesta, „dar de ce mă întrebaţi?“. „Păi, fiindcă eşti cu chestii d-astea, dialectice, da-nu, nu-da, plus e minus, minus e plus“, răspunsese Burtică, pragmaticul.

Marxismul nu era o perspectivă, fiindcă nu era posibil un cerc marxist; eram, în cel mai bun caz, nişte marxişti de salon. Totuşi, modelul era tentant.

Ceva semnificativ s-a petrecut la una dintre şedinţele lunare de învăţământ politic, în cadrul Catedrei de Psihiatrie. Aceste şedinţe încetaseră de multă vreme să fie îndoctrinări marxiste. Erau lungi şi insipide discuţii despre programul Partidului Comunist şi despre discursurile lui Ceauşescu, cu puţin sos marxist din ce în ce mai apos. Conducătorul seminarului în anul acela era unul dintre noi, A., care făcea mari eforturi să ajungă la suprafaţă. A fost pronunţat cuvântul ideologie. Atunci am luat eu cuvântul. Am spus că Marx, în scrierile sale de tinereţe, calificase ideologia drept „conştiinţă falsă“. Orice ideologie e o minciună, îl rezumasem eu pe Marx. Şi Lenin se referise la acest subiect, spunând că ideologia e conştiinţa falsă. Dar, din moment ce ideologia comunistă slujea progresul, minciuna era acceptabilă!

A urmat un moment de tăcere... S-a trecut la analiza ultimului discurs al Conducătorului iubit. La finalul celor două ore de seminar, A. m-a rugat să vin în biroul lui. Era mai mult îngrijorat decât supărat. Mi-a spus sotto voce, ca şi cum s-ar fi temut că am putea fi auziţi: dacă se aude ce se discutase la seminar? Cum pot să spun eu că ideologia noastră e o minciună? I-am răspuns că astea erau noţiuni clasice. Se găseau şi în Micul dicţionar filosofic, scos de Editura Politică. Am luat numita carte din raft (nu putea lipsi din biblioteca unui şef de seminar ideologic) şi i-am arătat ce scria la capitolul: „Ideologie“. „Bine“, a acceptat el, „scrie aici, dar, chiar şi aşa, astea nu se pot spune la un seminar ideologic“. „De ce nu?“, l-am întrebat. Am ieşit din biroul lui cu inima uşoară. Speram că cineva o să mă toarne: era o piatră serioasă la neintrarea mea în Partid.

Şi, adevărat, au trecut în total patru ani... Nimeni, niciodată nu mi-a mai pomenit de cererea mea. Nici favorabil, nici nefavorabil. Nici eu n-am mai întrebat ce se mai întâmplă cu cererea. Parcă niciodată nu se petrecuseră nici refuzul lui P., nici scena cu profesorul P.P. şi pronosticul lui: „de acum încolo o să alergi dumneata după noi“. Parcă între cel solicitat şi solicitant era o înţelegere: să nu mai vorbim despre asta. Viaţa a continuat să curgă destul de savuroasă, destul de amuzantă.

Aici