— Georgia?

— Ce se întîmplă, Bunny? Te simţi bine?

Vocea Georgiei sună diferit de tot ce a auzit Bunny vreodată şi el se întreabă dacă de fapt o aude cu adevărat.

— Numai o clipă, spune Bunny.

Se priveşte în oglinda retrovizoare şi vede un bărbat care ar putea foarte bine să fie el, dar care, într-un fel, nu e el. Nu e aşa cum îşi amintea el că e. Trăsăturile lui par să nu aibă legătură una cu cealaltă şi întreaga faţă îi e mai slăbită. Ochii i s-au scufundat în orbite, obrajii îi atîrnă libidinos, iar cînd încearcă să zîmbească, i se pare că seamănă cu pianina doamnei Brooks, care îi rînjea cu dinţii ei galbeni. Are faţa iritată de la ploaia sărată, iar cîrlionţul lui elicoidal îi atîrnă pe frunte ca un prezervativ folosit… dar nu asta e cauza. Pur şi simplu pare o persoană diferită şi se întreabă unde a dispărut el.

— Georgia, ascultă-mă. Acum vorbesc doar pentru tine, scumpo, şi direct din inimă. Bine?

— Bine.

— Ce-ai zice de o vizită în miez de noapte din partea unui bărbat de vîrstă mijlocie, singur, înamorat şi uşor beat?

— Adică acum?

Vocea Georgiei are ceva electronic, ca un mesaj înregistrat.

— Înţeleg că răspunsul e afirmativ, spune Bunny.

— Bunny, unde eşti acum?

Bunny învîrte cheia în contact, iar maşina se trezeşte la viaţă, mugind, plină de o energie neobişnuită, care îl face să se gîndească: „Ce are Punto-ul ăsta?“.

— Unde sînt? Ah, Georgia, dar unde nu sînt?

Bunny îşi smulge telefonul de la ureche şi îl aruncă pe scaunul de lîngă el. Observă că cele două bălţi de apă de la picioarele lui s-au unit, formînd o baltă mai mare, iar asta îl face să simtă o emoţie palpabilă, chiar dacă greu de identificat. Închide ochii şi aude cum un val mare şi negru se sparge de faleză şi îşi aruncă jetul de spumă peste Punto. Maşina tremură în urma impactului, iar Bunny speră că n-a adormit. Deschide torpedoul, scoate lista clienţilor, găseşte adresa Georgiei şi iese din parcare pe strada golită de lume. Observă că un cablu electric a căzut la pămînt şi îl vede cum se zvîrcoleşte ca un şarpe negru, sfîrîie, împroaşcă scîntei şi se apropie de el pe strada scăldată de ploaie. Se simte ca şi cum ar avea pe urmele lui un şarpe negru, care, dacă l-ar atinge cumva, l-ar omorî pe loc. Se gîndeşte că e posibil ca el doar să-şi imagineze totul, să nu fie decît un miraj, o iluzie, o halucinaţie monstruoasă sau ceva şi spune printre dinţi „Tunete şi fulgere, foarte, foarte înfricoşător“3. Apoi apasă acceleraţia şi porneşte cu încetinitorul pe stradă.

În timp ce parcurge străzile, iar vocea Georgiei dispare, Bunny se gîndeşte cu o siguranţă cibernetică: „Eu sînt marele seducător. Lucrez şi noaptea“. E înconjurat de perdele de întuneric, pe care farurile de-abia le pot străpunge, dar Bunny are senzaţia că ar putea să lase capul pe spate şi să închidă ochii, căci Punto-ul său loial ar şti cu exactitate unde să meargă. După ce iese de pe şoseaua de coastă, vîntul se potoleşte, noaptea încetează să mai toarne ploaie cu găleata, iar fundul mare şi alb al Georgiei se potriveşte perfect în bula pornografică de desene animate care atîrnă deasupra capului lui Bunny. O tăcere fantomatică învăluie maşina şi Bunny nu mai aude nimic în afara propriei sale respiraţii, constantă şi inevitabilă.

Silueta masivă a cartierului Wellborne apare din noapte ca un leviatan întunecat şi biblic, iar Bunny parchează lîngă băncile de lemn care acum sînt goale – nu mai e acolo nici bărbatul gras, în rochie înflorată, nu mai sînt nici adolescenţii cu glugi pe cap. Bunny se dă jos, costumul îi e ud leoarcă şi părul îi stă lipit de cap, dar nu-i pasă – el e marele seducător. Lucrează noaptea.

Intră în pîntecele întunecat al casei scărilor şi ochii îl ustură din cauza duhorii acre de urină şi înălbitor, dar nu-i pasă. Îşi strînge în pumn organele genitale prin stofa udă a pantalonilor şi le simte cum zvîcnesc. Sare cîte trei trepte o dată, chiar dacă nu prea îşi mai aminteşte că ar fi vorbit cu Georgia. Tremură în costumul lui ud leoarcă şi îngheţat şi lucrează noaptea. Nu-i pasă.

Bunny îşi croieşte drum pe coridor, dar apoi trebuie să se întoarcă, pentru că a trecut de apartamentul 95, din cauză că nici o lumină nu e aprinsă. Îşi lipeşte faţa de geam, are impresia că vede într-un dormitor lumina pîlpîitoare a unei lumînări sau veioze sau ceva şi zîmbeşte, din cauză că ştie – o simte în furnicăturile de pe coloana vertebrală –, ştie mai bine decît orice altceva pe lumea asta că Georgia îl aşteaptă în acel dormitor întunecos, goală şi în patru labe, cu genunchii larg desfăcuţi, cu sînii bălăngănindu-i-se, cu fundul înălţat spre ceruri şi păsărica ei plutind în aer, cel mai minunat lucru imaginabil în lumea asta jegoasă, împuţită şi bolnavă, şi tot ce trebuie el să facă e să modifice poziţia erecţiei din pantaloni (ceea ce şi face), să împingă uşa (care e descuiată), iar uşa se va deschide (ceea ce Bunny şi face, dar uşa nu se deschide), aşa că bate la uşă şi şopteşte „Georgia“ prin gaura cheii. Pe moment şoapta nu produce nici un efect, aşa că bate cu pumnul, apoi se aşază în