— Uite ce cred eu. Ţi-ai mărturisit toate greşelile ţie însuţi şi ţi-ai mărturisit toate greşelile Dumnezeului ne-înţelegerii tale şi ţi-ai mărturisit aproape toate greşelile unei alte persoane, adică mie. Şi zici că ai terminat cu asta?

Dan nu răspunse.

— Uite ce presupun eu, continuă Casey, şi te rog să mă corectezi dacă greşesc. Paşii opt şi nouă se referă la repararea greşelilor pe care le-am lăsat în urma noastră, pe vremea când eram beţi mangă, douăzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile din şapte. Şi eu presupun că o parte din munca ta de la azil, partea cea mai importantă, are de-a face cu faptul că tu vrei să te revanşezi pentru faptul că ai fost un nemernic nenorocit. Şi mai cred că există o greşeală anume peste care nu poţi să treci, pentru că ţi-e mult prea ruşine să vorbeşti despre ea. Şi, dacă e adevărat ce spun eu acum, să ştii că nu eşti nici primul, nici ultimul care e în situaţia asta.

Dan îşi aduse aminte: Mami.

Dan îşi aduse aminte: Bobo.

Văzu portofelul roşu şi teancul jalnic de bonuri de masă. Văzu şi nişte bani. Şaptezeci de dolari, suficienţi pentru patru zile de beţie năprasnică. Ba chiar cinci, dacă îi cheltuia cu măsură şi reducea mâncarea la minimum. Văzu banii mai întâi în mâna sa, apoi călătorind spre buzunarul de la pantaloni. Văzu copilul cu tricoul cu Atlanta Braves şi pampersul plin şi lăbărţat.

Îşi aduse aminte: Pe băieţel îl chema Tommy.

Îşi spuse, nici pentru prima, şi nici pentru ultima oară: N-am să vorbesc niciodată despre asta.

— Danno? Vrei să-mi spui ceva? Eu cred că da. Nu ştiu de câtă vreme te chinuieşte amintirea asta, dar mi-o poţi împărtăşi ca să te eliberezi definitiv. Aşa funcţionează treaba cu mărturisitul.

Îşi aduse aminte cum tropăise mărunţel copilaşul spre locul unde dormea mama lui

(Deenie, o chema Deenie!)

şi cum, chiar şi în somnul ei de beţivă, femeia îşi pusese o mână în jurul lui şi îl strânsese la piept. Şi dormiseră faţă în faţă în raza soarelui de dimineaţă care intra prin geamul murdar al dormitorului.

— Nu e nimic de spus, zise.

— Haide, Dan, eliberează-te. Te sfătuiesc şi ca prieten, şi ca îndrumător.

Dan îl privi ţintă şi nu răspunse.

Casey oftă adânc.

— În câte întruniri ai auzit vorba „eşti întunecat ca secretele din sufletul tău”? O sută? O mie, mai degrabă. Dintre toate poantele răsuflate de la AA, asta cred că-i cea mai veche.

Dan tot nu spuse nimic.

— Cu toţii avem o taină care ne-a făcut să atingem limita de jos. Probabil că într-o bună zi o vei mărturisi cuiva pe a ta. Căci, dacă n-o vei face, te vei pomeni la un moment dat într-un bar, cu un pahar în mână.

— Am recepţionat mesajul, zise Dan. Acum, putem să vorbim despre Red Sox?

Casey se uită la ceas.

— Altă dată. Trebuie să mă duc acasă.

Corect, îşi spuse Dan. Te aşteaptă căţelul şi peştişorul auriu.

— În regulă, zise cu voce tare, punând mâna pe nota de plată înaintea lui Casey. Faci tu cinste cu altă ocazie.

Când Dan ajunse în camera lui din turnul conacului victorian, se opri în faţa tablei, o privi vreme îndelungată şi apoi şterse foarte încet cuvintele scrise pe ea:

ÎL OMOARĂ PE BĂIATUL CARE JOACĂ BASEBALL!

Când tabla rămase goală, întrebă în şoaptă:

— Despre ce băiat e vorba?

Niciun răspuns.

— Abra? Mai eşti aici?

Nu. Dar fusese. Iar dacă el s-ar fi întors măcar cu zece minute mai devreme de la întâlnirea neplăcută cu Casey, poate că i-ar fi văzut umbra. Dar la el venise ea, oare? Nu prea credea. Ideea era de-a dreptul absurdă, însă el credea că era foarte posibil ca Abra să-l fi căutat pe Tony. Care, odată ca niciodată, fusese prietenul lui invizibil. Cel care uneori îi arăta lucruri. Cel care uneori îl avertiza. Cel care se dovedise a fi o versiune mai profundă şi mai înţeleaptă a lui.

Tony fusese un frate protector pentru băieţelul speriat care încerca să supravieţuiască în Hotelul Overlook. Ironia era că acum, scăpat de blestemul băuturii, Daniel Anthony Torrance devenise adultul autentic, în vreme ce Tony rămăsese tot copil. Poate chiar copilul lăuntric din fiecare dintre noi, despre care bat câmpii toţi acei guru ai curentului New Age. Dan era convins că toată treaba asta despre copilul-lăuntric fusese inventată ca scuză pentru comportamentele noastre egoiste şi distructive (ori, cum îi plăcea lui Casey să zică, „sindromul Musai-Acum”), dar, de asemenea, nu se îndoia nici de faptul că bărbaţii şi femeile în toată firea păstrau pe undeva prin minte fiecare etapă a dezvoltării lor. Şi nu era acolo doar copilul-lăuntric, ci mai erau şi sugarul-lăuntric, adolescentul-lăuntric, tânărul-lăuntric. Iar dacă misterioasa Abra venise la el, nu era normal să caute acea parte din mintea lui care să fie de vârsta ei?

Un tovarăş de joacă?

Poate chiar un protector?

Dacă da, aceasta era o treabă pe care Tony o mai făcuse. Dar avea Abra nevoie de protecţie? Fără îndoială că simţise suferinţă

(îl omoară pe băiatul care joacă baseball)

în mesajul ei, dar suferinţa venea la pachet cu strălucirea, aşa cum aflase pe pielea lui Dan, cu mult timp în urmă. Copiii obişnuiţi nu trebuiau să ştie şi să vadă prea multe. Ar putea s-o caute, să încerce să descopere mai multe, dar ce le-ar spune părinţilor ei? Bună ziua, nu mă cunoaşteţi, dar eu o cunosc pe fiica voastră, vine câteodată la mine în cameră şi ne-am împrietenit?

Dan nu credea că l-ar asmuţi pe şeful poliţiei locale asupra lui, dar nu le-ar lua-o în nume de rău dacă ar face-o. Şi, având în vedere trecutul lui destul de tulbure, nu avea nicio dorinţă să afle cum s-ar desfăşura o asemenea întrevedere. Cel mai bine era să-l lase pe Tony să fie