Se hotărî să treacă mai târziu pe tablă toate numele locatarilor din azil şi numerele camerelor lor. Deocamdată luă o bucăţică de cretă de pe margine şi scrise: Tony şi cu mine îţi dorim o zi frumoasă de vară, Abra! CELĂLALT prieten al tău, Dan.

Mai citi o dată ce scrisese, dădu mulţumit din cap şi se duse la fereastră. După-amiaza sfârşitului de vară era splendidă şi, în plus, era şi ziua lui liberă. Se gândi că i-ar face bine o plimbare care să-l ajute să-şi şteargă din minte discuţia supărătoare avută cu Casey. Da, probabil că ceea ce se întâmplase în apartamentul lui Deenie din Wilmington era taina lui ascunsă, dar, dacă reuşise să acumuleze zece ani de abstinenţă fără s-o mărturisească nimănui, nu vedea de ce l-ar împiedica acum să parcurgă alţi zece fără să pună băutură în gură. Sau poate nu doar zece. Poate douăzeci. Şi de ce să se gândească la ani, când motto-ul Alcoolicilor Anonimi era „trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima”?

Wilmington fusese de mult. Partea aceea a vieţii lui se încheiase.

Când plecă, încuie uşa camerei, aşa cum făcea totdeauna, dar nu exista zăvor pe lume care s-o poată ţine deoparte pe Abra dacă ea voia să-i facă o vizită. Şi, când se va întoarce, poate că va găsi alt mesaj pe tablă.

Poate vom deveni prieteni prin corespondenţă.

Da, sigur, şi o gaşcă de manechine de lenjerie intimă de la Victoria’s Secret o să descopere secretul fuziunii atomilor de hidrogen.

Râzând cu gura până la urechi, Dan ieşi din cameră.

Ca în fiecare an, la Biblioteca Publică din Anniston se organiza târgul estival de carte şi, atunci când Abra îşi manifestă dorinţa de a lua parte, Lucy îşi lăsă baltă cu nespusă bucurie toate treburile pe care le avea programate pentru după-amiaza respectivă şi porni spre strada principală de mână cu fiica ei. Pe gazonul din faţa clădirii fuseseră înşirate mese din mucava încărcate cu felurite volume provenite din donaţii. În vreme ce Lucy căuta pe masa cu cărţi broşate (1$ BUCATA, 6 LA 5$, LA ALEGERE) romanele lui Jodi Picoults pe care nu apucase încă să le citească, Abra studia colecţiile de pe mesele cu semnul TINERI ADULŢI. Sigur că mai avea cale lungă până să devină adult, fie el chiar şi foarte tânăr, însă era o cititoare vorace (şi precoce), cu o înclinaţie deosebită către genurile fantasy şi science-fiction. Pe tricoul ei preferat era desenată o maşinărie uriaşă, extrem de complicată, deasupra declaraţiei ferme STEAMPUNK{31} E SUPERTARE.

Tocmai când Lucy îşi spunea că va trebui să se mulţumească doar cu un Dean Koontz mai vechi şi o Lisa Gardner ceva mai nouă, se pomeni cu Abra alergând spre ea. Fetiţa zâmbea larg:

— Mama! Mami! Îl cheamă Dan!

— Pe cine, iubito?

— Pe tata lui Tony! Mi-a zis că să am o zi frumoasă de vară!

Lucy se uită în jur, aşteptându-se să vadă un bărbat străin de mână cu un băieţel cam de vârsta Abrei. Şi acolo erau mulţi bărbaţi străini – căci era vară, iar ei erau vilegiaturişti –, însă nu văzu pe nimeni care să corespundă descrierii.

Abra îşi dădu seama ce face mama ei şi începu să chicotească.

— Da’ nu-i aici.

— Atunci unde e?

— Nu ştiu precis. Dar ştiu că e aproape.

— Mă rog… bănuiesc că-i un lucru bun, iubito.

Lucy ciufuli în grabă părul fiicei sale, care se repezi înapoi la cărţile cu piloţi ai spaţiului, călători în timp şi magicieni. Mama îşi privi lung fiica, uitând de romanele pe care intenţionase să şi le cumpere. Să-i povestească lui David întâmplarea asta când va suna din Boston, sau nu? Mai bine nu.

Un radio trăsnit, atâta tot.

Mai bine s-o lase baltă.

Dan voia să dea o fugă până la Java Express, să cumpere două cafele şi să-i ducă una lui Billy Freeman în Orăşelul Liliput. Cu toate că Dan lucrase o perioadă extrem de scurtă în cadrul Departamentul de Lucrări Publice din Frazier, cei doi ţinuseră legătura şi după aceea, pe de-o parte pentru că amândoi depindeau într-un fel de Casey – lui Billy îi era şef, lui Dan, îndrumător –, dar mai cu seamă pentru că se simpatizau. Lui Dan îi plăcea nespus de mult atitudinea francă a lui Billy.

Şi îi mai plăcea să conducă trenuleţul Helen Rivington. Probabil tot o chestie care ţinea de treaba aia cu copilul-lăuntric; cu siguranţă că aceasta ar fi fost opinia oricărui psihiatru. Iar Billy era de acord să-l lase în locul lui, ba vara chiar se bucura că are ocazia să se mai odihnească. Între Patru Iulie şi Ziua Muncii, trenuleţul Riv făcea de zece ori pe zi drumul de şaisprezece kilometri până la Spărtura din Nori şi înapoi, iar Billy nu mai era tinerel.

Pe când traversa peluza spre Cranmore Avenue, Dan îl observă pe Fred Carling pe o bancă de pe aleea dintre Căminul propriu-zis şi clădirea Rivington Doi. Infirmierul care cândva lăsase urmele degetelor sale pe trupul sărmanului Charlie Hayes lucra tot în schimbul de noapte şi era la fel de indolent şi nevricos ca şi înainte, dar măcar învăţase că era mai bine să se ţină la distanţă de Doctorul Somn. Iar asta îi convenea de minune lui Dan.

Carling, care mai avea puţin şi intra de serviciu, ţinea pe genunchi o pungă de la McDonald’s pătată cu grăsime şi molfăia dintr-un Big Mac. Cei doi se priviră fix o clipă. Nu salută niciunul. Dan era de părere că Fred Carling era un nemernic puturos cu apucături sadice, iar Carling era de părere că Dan era un băgăcios prefăcut, aşa că erau chit. Câtă vreme se ţineau la distanţă unul de celălalt, totul avea să fie bine, şi totul avea să fie bine şi toate lucrurile de pe faţa pământului vor coexista în armonie{32}.

Dan cumpără cafelele (cu patru măsuri