de zahăr pentru Billy), apoi traversă parcul aglomerat şi fremătând de activităţi în lumina aurie a înserării. Frisbee-uri zburau în toate direcţiile. Mame şi taţi îşi dădeau piticii în leagăne ori îi prindeau la capete de tobogane. Pe terenul de fotbal se desfăşura un meci – echipa Asociaţiei Tinerilor Creştini din Frazier împotriva unor puşti pe ale căror tricouri portocalii scria DEPT. SPORT ŞI REC. ANNISTON. Îl văzu pe Billy în gară, urcat pe un taburet şi lustruind cromul trenuleţului Riv. Totul părea în ordine. Dan se simţea acasă.

Şi chiar dacă nu-i acasă, îşi zise el, e cel mai aproape. Nu îmi mai trebuie decât o nevastă pe care s-o cheme Sally, un copil Pete şi un câine Rover.

Traversă varianta liliputană a Cranmore Avenue şi intră în umbra Gării Liliput.

— Bună, Billy, uite, ţi-am adus nişte cafea din aia cu mult zahăr, aşa cum îţi place ţie.

La sunetul vocii sale, primul om din Frazier care-i spusese o vorbă bună se întoarse şi exclamă:

— Măi, să fie! Ce amabil eşti! Tocmai mă gândeam că mi-ar prinde bine – o, futu-i, am scăpat-o…

Tava din carton căzu din mâinile lui Danny. Cafeaua fierbinte i se vărsă pe tenişi. Dar toate astea i se păreau ca din altă lume, neimportante.

Pe chipul lui Billy Freeman se târau câteva muşte.

7

Billy nu voia să stea de vorbă cu Casey Kingsley în dimineaţa următoare, nu voia să-şi ia liber, şi nici să n-audă de doctori. Îi repeta lui Dan că se simte bine, că se simte în formă, că se simte excelent. Ba unde mai pui că scăpase de guturaiul de vară care îl pocnea de obicei prin iunie, iulie.

Dan, însă, nu dormise toată noaptea de grijă şi nu accepta fasoanele lui Billy. Poate că l-ar fi lăsat în pace dacă ar fi crezut că era prea târziu şi nu se mai putea face nimic. Dar nu credea. Mai văzuse muşte pe obraji de oameni şi înainte şi învăţase să le descifreze sensul. Dacă erau multe, un roi, care să colcăie pe chipul persoanei respective, acoperindu-i cu totul trăsăturile, ca un văl, atunci nu mai era nicio speranţă. Dacă erau doar vreo zece, cincisprezece, însemna că se mai putea face ceva. Dacă erau doar câteva, însemna că şansele erau foarte bune. Iar pe faţa lui Billy fuseseră trei sau patru.

Dar pe pacienţii azilului nu văzuse niciodată muşte.

Îşi aminti de vizita făcută mamei lui cu vreo nouă luni înainte ca ea să se stingă, într-o zi când şi Wendy Torrance susţinuse sus şi tare că se simţea bine, că se simţea în formă, că se simţea excelent. La ce te uiţi, Danny? îl întrebase ea. M-am murdărit cu ceva pe faţă? Şi se ştersese pe vârful nasului, trecând cu degetele prin sutele de muşte ale morţii care îi acopereau faţa de la linia părului până la bărbie, ca o căiţă.

8

Lui Casey îi plăcea rolul de mediator. Glumeţ de felul lui, se amuza explicând oricui avea chef să-l asculte că aşa îşi câştiga enormul salariu anual de şase cifre.

Mai întâi îl ascultă pe Dan. Apoi ascultă protestele lui Billy – nici vorbă să-şi ia liber, ce prostie mai era şi asta, mai ales în toiul sezonului, cu oameni înşiraţi la coadă încă de la opt dimineaţa ca să facă o tură cu trenuleţul Riv. În plus, niciun doctor nu l-ar primi fără programare prealabilă. În fond, şi pentru ei sezonul era în toi.

— Când ai fost ultima dată să-ţi faci un control? îl întrebă Casey atunci când Billy îşi epuiză argumentele.

Dan şi Billy stăteau în picioare în faţa biroului lui, Casey îşi sprijinise scaunul de perete şi stătea cu capul lipit de locul obişnuit, chiar sub cruce, şi cu degetele împletite pe abdomenul proeminent.

Billy adoptă o atitudine defensivă.

— Păi, cred că pân’ 2006. Da’ mi-au ieşit toate analizele bine, Case. Doctoru’ chiar mi-a zis că am tensiunea mai mică decât a lui.

Casey se uită la Dan. În privirea lui se citea bănuială şi curiozitate, însă nu şi neîncredere. Membrii AA dădeau dovadă de mare discreţie atunci când interacţionau cu restul lumii, dar în interiorul grupurilor lor discutau, şi uneori chiar bârfeau, destul de liber. De aceea Casey ştia că Dan mai avea şi un alt talent pe lângă cel de a-i ajuta să moară mai uşor pe bolnavii în faze terminale. La Radio-Şanţ se anunţa că uneori Dan T. avea anumite revelaţii extrem de folositoare, dar care nu puteau fi nicicum explicate.

— Te ai bine cu Johnny Dalton, nu? îl întrebă el acum. Medicul pediatru?

— Da. Mă întâlnesc cu el la întrunirile de joia. Din North Conway.

— Ai numărul lui de telefon?

— Da.

Dan avea o mulţime de numere de contact la spatele carneţelului pe care i-l dăduse Casey demult şi pe care încă îl mai purta cu el.

— Sună-l. Zi-i că-i musai ca obraznicu’ ăsta să fie văzut de un doctor. Nu se întâmplă cumva să ştii tu ce fel de doctor, nu? Oricum, e al naibii de sigur că nu are nevoie de pediatru la vârsta lui.

— Casey… începu Billy.

— O şoaptă să n-aud, i-o reteză Casey şi se întoarse spre Dan. Pe cinstea mea, mi se pare că tu ai o oarecare idee. Să fie vorba de plămâni? E cel mai probabil, dacă ne gândim la cât fumează.

Dan îşi dădu seama că mersese prea departe şi că nu mai era cale de întors. Oftă şi recunoscu:

— Nu. Cred că are o problemă digestivă.

— În afară de o indigestie uşoară, burta mea e…

— Taci am spus.

Apoi, tot către Dan:

— Deci înseamnă că-i trebuie un doctor de maţe. Zi-i lu’ Johnny D. că-i foarte important.

Făcu o pauză şi continuă pe un ton nesigur:

— O să te creadă?

Dan se bucură să audă întrebarea asta. De când venise în New Hampshire îşi ajutase mai mulţi colegi de la Alcoolicii Anonimi şi, cu toate că-i rugase să păstreze secretul, ştia foarte bine că unii nu se putuseră abţine şi povestiseră mai departe. Dar era fericit