— Cred că da.

— În regulă, spuse Casey arătând spre Billy. Te învoiesc pe ziua de azi şi nu-ţi opresc banii. Ai scutire medicală.

— Da’ trenu…

— Sunt zece oameni în afurisitul ăsta de oraş care ştiu să conducă trenuleţul. Am să le dau telefon şi, până apare vreunul, am să-l conduc eu în primele două ture.

— Da’ şoldul tău…

— La naiba cu şoldul meu. Fă-mi hatârul şi ieşi de-aici.

— Da’, Casey, mă simt…

— Mă doare exact undeva dacă te simţi atât de bine încât să fii în stare să faci turul Lacului Winnipesaukee. În fuga mare. Te duci la doctor şi cu asta basta.

Billy se uită cu reproş la Dan.

— Vezi în ce m-ai băgat? Nici nu mi-am băut cafeaua de dimineaţă.

Nu se mai zăreau muştele acum, dar tot acolo erau. Şi Dan ştia că, dacă se concentra mai mult, le-ar fi putut vedea iarăşi, dacă voia… dar cine, pentru numele lui Dumnezeu, ar vrea să le vadă?

— Ştiu, spuse el. Viaţa e de tot rahatul, prietene. Casey, pot să folosesc telefonul tău?

— Te rog, zise Casey ridicându-se de pe scaun. Vasăzică eu acum mă duc până la gară ca să compostez niscai bilete. Ai vreo şapcă de mecanic care să-mi vină, Billy?

— Nu.

— Am eu una, zise Dan.

Pentru o organizaţie care nu bătea toba pe seama existenţei ei, nu vindea nimic şi se susţinea doar prin bancnotele mototolite aruncate în coşurile ori şepcile trecute din mână în mână, Alcoolicii Anonimi exercita o influenţă puternică şi tăcută dincolo de uşile sălilor închiriate şi ale subsolurilor de biserici unde îşi desfăşura activităţile. Nu era însă o reţea a foştilor colegi de şcoală, îşi zise Dan, ci una a beţivilor reformaţi.

Îl sună pe John Dalton, iar John îl sună pe un specialist în medicină internă, pe nume Greg Fellerton. Fellerton nu făcea parte din programul AA, dar îi era dator lui Johnny D. Dan nu cunoştea motivul şi nici nu-i păsa. Tot ce conta era că, în decursul aceleiaşi zile, Billy Freeman s-a aflat pe masa de consultaţii din cabinetul lui Fellerton din Lewiston. Respectivul cabinet se afla la o distanţă de o sută doisprezece kilometri de Frazier, iar Billy s-a văicărit întregul drum.

— Eşti convins că nu te mai supără şi altceva în afară de indigestie? îl întrebă Dan când opriră în faţa cabinetului lui Fellerton de pe strada Pine.

— Îhî, răspunse Billy adăugând fără prea multă tragere de inimă: Parcă m-a necăjit mai tare în ultima vreme, dar nu atât cât să mă ţină treaz noaptea.

Mincinosule, îl admonestă Dan în gând, dar nu zise nimic cu glas tare. Reuşise să-l aducă până aici pe bătrânul căpos şi asta era tot ce conta.

El rămase apoi în sala de aşteptare, unde răsfoi cu minţile aiurea un exemplar al revistei OK!, pe coperta căruia era o fotografie cu prinţul William şi mireasa lui drăguţică, dar mult prea slabă. La un moment dat se auzi un strigăt puternic de durere dinspre cabinetul medicului. Cam la zece minute după aceea, apăru Fellerton şi se aşeză alături de Dan. Aruncă o privire la coperta revistei şi comentă:

— O fi individul ăsta moştenitorul coroanei regale, dar tot o să fie mai chel ca o bilă de popice înainte de patruzeci de ani.

— Cred că ai dreptate.

— Fireşte că am dreptate. În lumea oamenilor, singura regină adevărată este genetica. Vezi că-l trimit pe prietenul tău la Central Maine General, ca să-şi facă o tomografie. Deşi îmi cam închipui ce o să se vadă acolo. Şi, dacă am dreptate, am să-l programez pe domnul Freeman la un chirurg cardiovascular pentru mâine dimineaţă.

— Dar ce are?

Billy tocmai venea spre ei, încheindu-se la curea. Chipul lui bronzat era acum pământiu şi transpirat.

— Zice că am o umflătură în aortă. Ca o băşică într-un cauciuc. Da’ cauciucurile nu zbiară când le împungi.

— Un anevrism, explică Fellerton. Sigur, s-ar putea să fie chiar o tumoare, dar nu cred. În orice caz, timpul este esenţial. Blestemăţia aia e de mărimea unei mingi de ping-pong. Ai făcut foarte bine că l-ai adus la control. Dacă îi plesnea şi nu era în apropierea unui spital…

Şi Fellerton clătină mâhnit din cap.

Tomografia confirmă diagnosticul lui Fellerton: da, era un anevrism. Şi la ora şase seara Billy era deja instalat într-un pat de spital. Dan stătea alături, spunându-şi că prietenul lui pare dintr-odată mai împuţinat la trup în lumina rece şi puternică a neonului.

— Aş ucide pentru un fum, zise Billy cu mult dor.

— N-am ce-ţi face.

Billy oftă.

— Oricum, cam de mult ar fi trebuit să mă las. N-ai treabă la Căminul Rivington?

— Sunt în ziua liberă.

— Şi al naibii de bine te-ai găsit să ţi-o petreci. Fii atent la mine ce-ţi zic acum: dacă n-o să mă omoare mâine de dimineaţă cu toate cuţitele alea şi cu ce-or mai vârî în mine, înseamnă că-ţi datorez viaţa. Habar n-am cum de-ai ştiut, dar, dacă o să pot să te ajut vreodată, cu absolut orice, nu va trebui decât să-mi spui.

Dan îşi aduse aminte cum, cu zece ani în urmă, coborâse din cursa interstatală pe o ninsoare delicată ca dantela unei rochii de mireasă. Îşi aduse aminte de încântarea pe care o simţise la vederea locomotivei roşii a trenuleţului Helen Rivington. Şi îşi mai aminti cum omul din faţa lui îl întrebase dacă îi place trenul, în loc să-i zică să se care dracului de acolo. Un gest micuţ de amabilitate, care însă deschisese uşa spre tot ce avea el astăzi.

— Billy, băiatule, eu îţi sunt dator ţie mai mult decât ţi-aş putea plăti vreodată.

Observase o ciudăţenie în toţi anii de abstinenţă. Când lucrurile nu prea mergeau bine cu viaţa lui – ca de pildă în dimineaţa aceea din 2008 când descoperise că îi spărsese cineva geamul de la maşină cu o piatră –, nu se gândea la băutură. Însă, când totul era bine şi frumos, setea cea veche îl încerca din nou. În seara aceea, după ce-şi luase la revedere de la Billy şi se întorcea acasă dinspre Lewiston şi totul era în regulă, observă la marginea şoselei un bar pe a cărui firmă scria