„Cizmă de Cowboy” şi simţi că trebuie să intre. Că trebuie să-şi ia o carafă cu bere şi să schimbe bani în fise pentru tonomat. Că trebuie să stea acolo şi să-i asculte pe Jennings şi Jackson şi Haggard, fără să vorbească cu nimeni, fără să işte vreun tărăboi, doar bând şi ameţindu-se. Simţind cum dispare toată greutatea abstinenţei – uneori avea sentimentul că lipsa băuturii îl încălţase cu pantofi din plumb. Şi când n-o să-i mai rămână decât cinci fise, o să pună „Whisky Bent and Hell Bound” de cinci ori la rând.

Trecu de bar, intră în parcarea mare a unui Walmart din apropiere şi deschise telefonul. Rămase cu degetul în aer deasupra numărului lui Casey, dar îşi aminti discuţia neplăcută din cafenea. S-ar putea să vrea să redeschidă subiectul, mai ales partea aceea cu secretul lui Dan. Deci, nu. Proastă idee.

Ca străin de propriul corp, se întoarse la barul de pe marginea şoselei şi opri maşina în spatele parcării. Se simţea foarte încântat. Dar se simţea şi ca un om care tocmai ce şi-a lipit de tâmplă ţeava unui pistol încărcat. Geamul maşinii era deschis pe partea lui şi se auzeau nişte indivizi interpretând un vechi cântec al grupului Derailers – „Lover’s Lie”. Nu cântau prea rău, ba chiar, dacă ar fi avut câteva băuturi în organism, i s-ar fi părut că muzica lor sună excelent. Probabil că înăuntru erau şi câteva doamne care şi-ar fi dorit să danseze. Doamne cu cârlionţi, doamne cu şiraguri de perle false, doamne cu fuste scurte, doamne cu cămăşi de cowboy. Întotdeauna erau. Se întrebă ce marcă de whisky curgea din butoaie şi, Doamne, o, Doamne Dumnezeule, ce sete îi era. Deschise portiera maşinii, puse un picior afară şi rămase aşa, cu capul în piept.

Zece ani. Zece ani buni. Pe care i-ar putea arunca la gunoi în doar zece minute. Cât de uşor ar fi. Uşor ca apa de izvor.

Cu toţii avem o taină care ne-a făcut să atingem limita de jos. Probabil că într-o bună zi o vei mărturisi cuiva pe a ta. Căci, dacă n-o vei face, te vei pomeni la un moment dat într-un bar cu un pahar în mână.

Şi vina ar fi numai a ta, Casey, sună gândul lui rece. Aş putea spune că tu mi-ai vârât ideea asta în cap atunci când ne beam cafelele la Sunspot.

Deasupra intrării era o săgeată roşie care lumina intermitent şi un afiş care anunţa CARAFE 2$ PANĂ LA 9 PM BERE MILLER LITE VĂ AŞTEPTĂM.

Dan trânti portiera, îşi deschise iarăşi telefonul şi îl sună pe John Dalton.

— Cum se simte prietenul tău? îl întrebă John.

— Acum face nani şi mâine dimineaţă la şapte intră în operaţie. Uite de ce te-am sunat, John, simt că aş bea ceva.

— O, nuuu! strigă John într-un falsetto vibrant. Fără alcool!

Şi uite aşa, setea îi dispăru cât ai bate din palme. Dan izbucni în râs.

— Bravo, aveam nevoie de asta. Dar, dacă-l mai imiţi vreodată pe Michael Jackson, chiar am să beau.

— Ar trebui să mă auzi cum cânt „Billie Jean”. Sunt un monstru la karaoke. Pot să te întreb ceva?

— Sigur.

Prin parbriz, Dan vedea clienţii de la „Cizmă de Cowboy” venind şi plecând, discutând probabil despre orice în afară de arta lui Michelangelo.

— Povestea aia care te chinuie… atunci când te îmbătai… nu ştiu cum să zic… reuşeai s-o amuţeşti?

— Doar s-o înăbuş. Ca şi cum i-aş fi pus o pernă pe faţă şi aş fi încercat s-o sufoc.

— Şi acum?

— Nici Superman nu-i mai tare decât mine. Îmi folosesc puterile ca să susţin adevărul, dreptatea şi modul de viaţă american.

— Adică nu vrei să vorbeşti despre asta.

— Nu, spuse Dan. Nu vreau. Dar mi-e mai bine acum. Mai bine decât aş fi crezut vreodată că-mi poate fi. În adolescenţă…

Se întrerupse. În adolescenţă, fiecare zi fusese o luptă pentru păstrarea sănătăţii mintale. Vocile pe care le auzea în cap erau cumplite; imaginile pe care le vedea erau adesea şi mai rele. Îi jurase mamei lui şi îşi promisese lui însuşi că niciodată nu va bea aşa cum o făcuse tatăl lui. Dar atunci când se apucase de băut, în primul an de liceu, se simţise atât de incredibil de uşurat, că îi păruse rău – în primă fază – că nu se apucase mai de mult. Mahmurelile de dimineaţă erau de o mie de ori mai suportabile decât coşmarurile din timpul nopţii. Toate acestea ducând la o singură întrebare: Cât de mult semăna el cu tatăl lui? În câte privinţe?

— Ce a fost în adolescenţă? îl întrebă John.

— Nimic. Nu contează. Ascultă, ar fi bine s-o iau din loc. Sunt în parcarea unui bar.

— Pe bune?

Tonul lui John părea plin de curiozitate.

— Care?

— Unul pe care îl cheamă „Cizmă de Cowboy”. Cu carafe la doi dolari până la nouă seara.

— Dan.

— Da, John.

— Ştiu locul ăla de pe vremuri. Dacă tot vrei să-ţi arunci viaţa la budă, nu începe de acolo. Femeile sunt curve îndopate cu metamfetamină, iar closetul bărbaţilor pute mai tare decât nişte bandaje pline de puroi. „Cizma” e pentru momentul în care ţi-ai atins limita de jos.

Şi uite-o! Iarăşi expresia aia nenorocită.

— Cu toţii avem o taină care ne face să atingem limita de jos, spuse Dan. Nu-i aşa?

— Pleacă de-acolo, Dan, spuse John foarte serios. Chiar în clipa asta. Nu mai pierde vremea. Şi rămâi la telefon până când îţi dispare din oglinda retrovizoare cizma aia de neon de pe acoperiş.

Dan porni maşina, ieşi din parcare şi se întoarse pe Route 11.

— Dispare, spuse el. Dispare… şiiiii… a dispărut.

Nu era în stare să pună în cuvinte uşurarea pe care o simţea. Dar mai simţea şi un regret amar – oare câte carafe cu bere la doi dolari ar fi fost capabil să dea gata înainte de ora nouă?

— N-ai de gând cumva să-ţi iei un bax de bere ori vreo sticlă de vin înainte să ajungi în Frazier, nu?

— Nu. Mă simt bine.

— Atunci ne