nu putem. Dacă ar ploua! Evadarea noastră durează prea mult. Nu e bine. Se sfârşeşte cea de a treia zi de evadare, şi n-am pus o picătură de apă în gură, înghiţim zilnic câte cinci tablete de glucoza. Şi am înaintat puţin – poate doar o treime din drumul până la Irtâş. Iar prietenii din lagăr se bucură pentru noi, că am fost eliberaţi de procurorul verde^…

  Amurg. Stele. Direcţia nord-est. Ne târâm cu greu picioarele. Deodată auzim un strigăt în depărtare: „Va-va-va-vă!” Ce-o fi asta? După cum povestea Kudla, un fugar cu experienţă, aşa alungă kazahii lupii de la oi.

  O oaie! Ne trebuie o oaie şi suntem salvaţi! În condiţii de libertate nu ne-am fi gândit vreodată să bem sânge. Aici însă – numai de-am avea!

  Ne furişăm. Ne târâm. Nişte construcţii. Nu se vede nici un puţ. Să intrăm în casă este periculos, întâlnirea cu oamenii înseamnă să lăsăm o urmă. Ne furişăm spre un saivan de chirpici. Da, cea care striga să alunge lupii era o kazahă. Sărim în saivan, unde zidul este mai puţin înalt, eu ţin cuţitul între dinţi. Târâş, începem vânătoarea oii. Iată, o aud, răsuflă alături. Dar oile se trag îndărăt, se feresc de noi! Ne târâm din nou, din două părţi. Cum să fac s-o apuc de un picior? Fug! (Mai tâfziu mi se va explica în ce a constat greşeala noastră. Noi ne târam, şi oile ne-au luat drept fiare. Trebuia să ne apropiem în picioare, ca gospodarul, şi oile s-ar fi lăsat cu uşurinţă.)

  Kazahă simte ceva în neregulă, se apropie, scrutează întunericul. N-are nici o lumină cu ea, dar ridică bulgări de jos şi azvârle cu ei, l-a nimerit pe Kolia. Vine drept spre mine, acum va călca peste ruine! M-a văzut ori m-a simţit, că a început să ţipe: „Şeitanul! Şeitanul!” şi a zbughit-o de lângă noi, şi noi de lângă ea, peste zid, şi ne-am culcat la pământ. Glasuri de bărbaţi. Calme. Probabil zic: i s-a năzărit muierii.

  Înfrângere. Ce să-i faci, iie târâm mai departe.

  Silueta unui cal. Frumosule! Tocmai ce ne trebuia. Ne apropiem. Stă. L-am bătut cu palma pe greabăn, i-am petrecut cureaua după gât L-am urcat pe Jdanok, dar eu, de slab ce sunt, n-am putere să mă caţăr. Mă agăţ cu mâinile, apăs cu burta, dar nu pot să azvârl picioarele. Calul se roteşte. A ţâşnit cu Jdanok, l-a trântit. Bine că i-a rămas cureaua în mână, n-am lăsat o urmă, să rămână totul pe seama şeitanului.

  Ne-a scos sufletul calul ăsta. Acum ne e şi mai greu să mergem. Am dat peste pământ arat, brazde. Ne împotmolim, abia ne mai târâm picioarele. Dar, pe de o parte, asta e şi bine: unde-i arătură – acolo sunt oameni, unde sunt oameni – acolo e apă.

  Mergem, ne clătinam, ne târâm. Din nou nişte siluete. Din nou ne culcăm şi ne târâm. Stoguri de fin! Grozav – luncă? Irtâşul e aproape? (Vai, cât de departe este încă…) Cu ultimele puteri ne-am urcat în vârful unui stog şi ne-am vârât în fin.

  Abia acum am dormit şi noi toată ziua! Cu noaptea nedormită dinaintea evadării, aveam cinci nopţi fără somn.

  Ne trezim la sfârşitul zilei, auzim un tractor. Dăm cu grijă fânul la o parte, scoatem un pic capul. Se apropiau două tractoare. O izbă prăpădită. Se înserează.

  O idee! Un tractor are apă pentru răcirea motorului! Când tractoriştii se vor culca, noi o s-o bem.

  S-a întunecat. Se împlineau patru zile şi patru nopţi de la evadare. Ne târâm spre tractoare.

  Bine că măcar nu e nici un câine. Am ajuns încetişor la orificul de scurgere, am înghiţit – nu, apa e cu gaz. Scuipăm, n-o putem bea.

  Ei au de toate aici: şi apă, şi mâncare. N-ar trebui decât să batem la uşă şi să cerem pomană în numele Domnului nostru lisus Hristos: „Fraţilor! Oameni buni! Ajutaţi-ne! Suntem puşcăriaşi, am evadat din închisoare!” Ca în secolul al nouăsprezecelea: la marginea cărărilor din taiga oamenii puneau oale cu casă, haine, bănuţi de aramă.

  Tărăncile pâine mi-au dat, ’” Mahorcă – flăcăii din sat3. ’

  Pe dracu! S-au dus vremurile alea. Ne vor vinde. Fie din convingere, fie să im dea ei de belea. Fiindcă pentru complicitate se pot pricopsi şi ei cu un sfertuleţ. În secolul trecut nu le-a dat prin minte să emită un articol politic pentru nişte pâine şi apă.

  Şi ne târâm mai departe. Ne târâm toată noaptea. Aşteptăm Irtâşul, adulmecăm semnele râului. Dar degeaba. Ne mânăm fără întrerupere pe noi înşine, fără cruţare. Spre dimineaţă dăm iar peste o claie de fân. Şi mai greu decât ieri ne căţărăm pe ea. Adormim. E bine şi atât.

  Ne trezim spre seară. Oare cât poate îndura un om? Avem cinci zile şi cinci nopţi de când am evadat. Nu departe de noi zărim o iurtă, lângă ea un fel de şopron. Ne furişăm încetişor într-acolo. O grămadă cu boabe de mei. Umplem servieta, încercăm să ronţăim, da nu putem să înghiţim – atât de uscată ne este gura. Deodată, lângă iurtă am zărit un samovar uriaş, de vreo două vedre. Ne-am târât înspre el. Am deschis robinetul – e gol blestematul! Când l-am înclinat, am obţinut câte două înghiţituri.

  Şi am pornit din nou. Abia ne mai târam picioarele. Ne’ poticneam şi cădeam. Când stai întins parcă respiri mai uşor. Nu mai putem să ne ridicăm de pe spate. Ca să ne ridicăm, trebuie mai întâi să ne întoarcem pe burtă. Pe Urmă să ne ridicăm în patru labe. Pe urmă, clătinându-ne, în picioare. Şi gî-fâim din greu. Am slăbit atât de rău, încât burta parcă s-a lipit de şira spinării. Spre ziuă parcurgem fără oprire vreo două sute de metri, nu mai mult Şi ne întindem.

  Dimineaţa nici măcar n-am mai dat peste un stog de fân. O groapă săpată de un animal sălbatic. Am stat culcaţi în